Malaezia: ZIUA 3

A doua zi am iesit putin la plimbare in localitate respectiva, am luat micul dejun specific locului, si apoi ne-am intors pentru ca din nou caldura era de-a dreptul ametitoare. In drum spre casa mamei lui Raj am trecut pe langa o scoala, iar elevii erau la ora de educatie fizica. Malaezia fiind tara musulmana, femeile poarta valul mereu, chiar daca sunt imbracate in blugi sau orice altceva. In schimb uniformele scolare sunt niste robe pana in pamant, cu maneci lungi si esarfe imense. Esarfele sunt prezente si la ora de educatie fizica, iar pe caldura cea mare fetele alearga pe terenul de sport, cu capul invelit de valul sufocant. Pentru ele, normal. Pentru mine, socant.

Dupa plimbarea prin satuc, mama lui Raj a insistat sa-mi dea un saree cadou (nu mi-a venit sa cred ca imi da un saree, ma cunostea de-abia de cateva ore) si apoi ne-am strans lucrurile sa plecam. Pentru ca statia de autobuz era la vreo 20 min de mers pe jos, mama lui Raj a rugat-o pe o prietena de-a ei sa ne duca pana acolo. Dar prietena ei nu a venit cu o masina, cum imi imaginasem eu, ci cu un scuter!! Extraordinar! Asa ca l-a dus prima data pe Raj, l-a lasat acolo si s-a intors dupa mine. Eu nu-mi aduc aminte cand am fost ultima data pe asa ceva, cu atat mai putin cu o persoana pe care nu o cunosteam absolut deloc (si cu care nu puteam nici macar sa comunic). M-am cocotat pe scuter, mi-am pus casca si m-am prins cu putere cu mainile de parte din spate a scuterului. Am strigat un ultim salut din mers pentru mama lui Raj, si apoi m-am concentrat asupra drumului.  De-a deptul ingrozitor  a fostla inceput, aveam impresia ca o sa cad la fiecare curba si imi venea sa urlu din fundul plamanilor de groaza. In plus, de fiecare data cand dadeam intr-o groapa saream de pe locul meu si iar ma panicam ca o sa cad si iar imi venea sa urlu. Imi pusesem ochelarii de soare inainte sa ma urc pe motocicleta, iar acest simplu gest s-a dovedit foarte de ajutor, pentru ca la un moment dat mi i-am dat jos ca sa vad mai bine privelistea si au inceput sa-mi fluture genele intr-un asa hal incat n-am mai fost in stare sa vad nimic. Cand am ajuns la drumul mare, prietena mamei a inceput sa accelereze de-am prins o viteza considerabila; atunci mi-am oprit putin gandurile panicate, m-am uitat la mine de pe marginea drumului si am inceput sa rad in hohote. Imi imaginam cum aratam toata crispata cu mainile inclestate pe scuter, cu rucsacul in spate si pletele-mi iesite pe sub casca fluturand in toate directiile, cu ochelarii de soare pe nas si zambetul pana la urechi. Abia atunci am inceput sa ma bucur cu adevarat de plimbare, si sa savurez fiecare secunda. Grozava plimbare pana la sfarsit, grozava!!!

Am ajuns in statie exact cand autobuzul nostru pleca. Desigur ca pe el scria ca merge la Seramban, dar dupa ce ne-am urcat soferul ne-a spus ca de fapt trebuie sa schimbam la un moment dat. Ca de obicei, ne-a facut semn cand a venit vremea si ne-a aratat cu degetul autobuzul pe care trebuia sa-l luam. Deja nu mi s-a mai parut bizar ca am coborat din autobuz in plin trafic, am fugit printre masini pana pe banda cealalta, si ne-am urcat intr-un autobuz ce mergea in directia opusa, adica in directia de unde tocmai venisem. Soferii au oprit unul in dreptul celuilalt si au schimbat cateva vorbe; nu e exclus sa fi fost despre “the white girl with the crazy guy wearing fairy slippers”. Dar cred ca nu vom sti niciodata.

Autobuzul in care ne-am urcat era plin de elevi ce mergeau acasa de la scoala. Bietii copii s-au holbat la mine tot drumul, lucru pe care l-am gasit extrem de amuzat. Eu in schimb m-am holbat la padurile de palmieri printre care treceam si la vegetatia tropicala absolut superba. Cand treceam prin localitati, strazile erau pustii din doua motive: unu caldura, si doi vremea de rugaciune. In zilele de vineri intre orele 12 si 14 toate magazinele sunt inchise si e pustiu peste tot din acest al doilea motiv.

Am ajuns intr-o vreme in Seramban, unde am gasit repede un autocar inspre Johor Bahru, cu un sofer tiran ce a tinut sa ne informeze de la inceput ca in autocarul lui “there’ll be no eating, no drinking, NO GARBAGE!”. Si uitandu-te la el, n-ai fi indraznit sa-i incalci regulile. A inceput din nou sa ploua, si la nici 10 minute ne-am oprit la un peco sa alimentam. Eu eram la geam, fix in dreptul pompei, si l-am vazut pe sofer cum tinea umbrela cu o mana, furtunul de benzina cu cealalta si in gura avea o tigara aprinsa. Sfintele Sfintilor!!!! S-a trezit drama queen din mine si am inceput sa-i turui lui Raj cat de iresponsabil e individul, nu-si da seama ca ne-ar putea arunca pe toti in aer, cum poti sa iti aprinzi o tigara intr-o benzinarie, si mai ales in timp ce alimentezi, etc etc. Si plina de naduf i-am zis ca imediat ce ajungem in Johor o sa ma duc la sofer si-o sa-i spun “Domnule, sunteti un iresponsabil, stiti ca puteati sa ne aruncati pe toti in aer si etc si etc”. Raj s-a uitat la mine foarte serios si a replicat: “Sure you will. I’m going to be right there by your side when you say it, and this is what i’m going to hear coming out of your mouth: Terimah kasih!! (Multumesc!!)”. Am inceput sa rad in hohote, dandu-mi seama ca are perfecta dreptate, si surprinsa fiind de cat de bine ma cunoaste dupa relativ putin timp.

M-am intors astfel la admirat palimeri pentru urmatoarele trei ore, si asa s-a incheiat prima mea incursiune in tara fabuloasa pe numele ei Malaezia.