Malaezia: ZIUA 2

Binenteles ca lucrurile nu se puteau incheia aici. Hostelul respectiv era plin de turisti, in special englezi, iar dupa cum bine stim britanicii sunt buni prieteni cu bautura. Asa ca pana pe la patru au baut intr-una, si prin peretii de carton se auzea fiecare vorba, fiecare urlet si fiecare cazatura pe scari. Pe la patru s-au potolit, si la sapte am fost trezita de cel mai impresionant concert de “prea multa bautura” la care am asistat vreodata – venea din baia de alaturi si aveam impresia ca tipul urma efectiv sa se intoarca pe dos, vomand si ceea ce n-a mancat niciodata (scuzati exprimarea plastica, dar a fost cu totul incredibil).

Am reusit intr-un final sa adorm la loc, si pe la ora noua m-am trezit in urletele alarmei telefonului mobil. M-am ridicat din pat si cu mult elan am tras draperiile sa las soarele diminetii minunate sa patruda in camera! Nu mica mi-a fost mirarea cand privelistea ce mi s-a aratat nu a fost altceva decat o imbarligatura de tevaraie in spatele cladirii, si o sleahta de pisici ce moflaiau ceva ce nu am avut curajul sa studiez. Am tras repede draperiile la loc, si in 15 minute am fost la receptie, gata de plecare. Am lasat bagajele acolo si am pornit sa exploram KL. Prima destinatie a fost un mall, unde desigur ca am petrecut foarte putin timp, dar indeajuns incat sa achizitionam o super bizara salata de fructe ce urma sa ne serveasa drept mic dejun. Malaezienii in general mananca foarte picant si iute, si au ajuns sa manance si fructele in aceasi mod. Asa ca am cumparat fructe murate. Si picante. Si ne-am torturat efectiv incercand sa inghitim niste chestii pe care nici macar nu le recunosteam, niste fructe cu totul necunoscute si cu un gust tare bizar. Pana la sfarsit papilele noastre gustative nu au mai fost in stare nici sa recunoasca ceaiul pe care l-am baut dupa, si despre care inca suspectam ca era de fapt cacao cu lapte…

Dupa micul dejun ne-am cocotat in KL TV Tower, al 4lea cel mai inalt turn de telecomunicatii din lume (primele 3 sunt in Canada, Rusia si China), la o altitudine de 421 metri. Am admirat de acolo orasul, si apoi am mers la Petronas, pe care nu ne-am cocotat din cauza sistemului bizar de bilete: sunt gratuite dar limitate, si trebuie sa mergi dimineata devreme sa stai la coada sa le iei, iar apoi dupa-masa te intorci sa te urci in turn. Asa ca n-am facut treaba asta, in schimb am cascat gura prin jur. Era plin de turisti albi in jur, si Raj nu mai contenea de a spune “Hey look, your people. Hey, look, your people again.” Caldura era criminala, asa ca pe la 3-4 ne-am intors la hostel dupa bagaje, dupa ce ne-am oprit sa pranzim. Era plin de restaurantele de cartier, dar nu am indraznit sa ne oprim la nicicare, prea aratau dubios. Dupa cateva ture insa n-am mai avut nervi de cautat, asa ca am intrat in prima chestie pe care am intalnit-o, care s-a intamplat sa fie un restaurant irakian.

Am fost intampinati cu caldura de chelnerul binevoitor, care ne-a intrebat daca ne poate ajuta cu recomandari. I-am cerut ceva fara carne si mi-a aratat optiunile, printre care si o chestie ce spunea el ca e mancarea lor traditionala. Binenteles ca eu super entuzismata am zis ca da, asta vreau!! Traditional, traditional! Fierband de nerabdare am asteptat cca 10 minute, si in sunete de trompeta l-am vazut pe chelner indreptandu-se spre masa noastra cu o farfurie imensa cu… o chestie. Am inceput sa studiem si am identificat asa: paine inmuiata in prea multa apa, amestecata cu boabe mari de fasole fiarta, si deasupra un fel de tentativa de omleta scaldata in ulei. M-am uitat la Raj, Raj s-a uitat la mine, amandoi la chelneri, iar chelnerii la noi cu sclipiri in ochi si zambetul pana la urechi. Ce puteam face? Oamenii chiar isi pusesera speranta in mancarea asta, si se uitau la noi cu viu interes si incurajare. Asa ca am apucat furculita cu mana tremuranda si, din nou inghitind in sec, mi-am spus “Oh well, ce nu te omoara te face mai puternic”. Norocul nostru a fost ca Raj inca nu se hotarase si nu apucase sa comande nimic, asa ca amandoi am reusit pana la urma sa dam gata amestecul din farfurie… in timp ce dezbateam aprins daca mancarea asta a devenit traditionala in Bagdad inainte sau dupa razboi. Dupa care, intrigati de faptul ca eram singurii clienti si erau vreo 7 chelneri, am inceput sa debitam tot felul, cum ar fi ca de fapt asta nu era un restaurant decat la suprafata, si ei de fapt foloseau bucataria pentru a alte indeletniciri. Debitarile astea au venit dupa ce am inceput sa mancam, asa ca cine stie ce-o fi fost in mancare.

Intorsi la hostel, ne-am dat seama ca Raj habar nu avea cum sa ajunga la matusa lui (nu mai fusese acolo de 15 ani) si nici macar nu avea numarul ei de telefon, avea doar o amarata de adresa. Asa ca am hotarat ca cel mai intelept lucru de facut e sa luam un taxi. Am rugat la receptie sa ne cheme un taxi, si peste 20 min eram la drum din nou intr-o semi-limuzina cu geam ce despartea soferul de pasageri, si cu atata spatiu incat pana si Ghita Muresan s-ar fi simtit confortabil. La un moment dat soferul ne-a pasat cartea lui de vizita printr-un gemulet, dar mie tot nu mi s-a parut nimic suspect… Peste vreo 40 de minute am ajuns in localitatea cu pricina, si apoi urmatoarele 30 min ne-am tot invartit in cerc incercand sa gasim nenorocita de strada cu nr 19. Stiu, ce poate fi asa de greu, nu? Pai, intr-un cartier normal nu ar fi asa de greu, dar intr-un cartier in care strazile nu au nume, ci numere, si nr strazilor arata cam asa: 1,2,3,10,22,27, e cam greu sa urmezi o ordine logica. Asa ca bietul sofer oprea la fiecare colt si cerea indicatii, si intr-un final, dupa jumatate de ora, am oprit in fata casei cu nr 4. Am vazut o femeie iesind si apoi fugind repede inapoi, si iesind iar peste doua minute. Era matusa lui Raj asa ca au urmat imbratisari si toate cele, apoi am platit soferul (am aflat mai tarziu ca masina respectiva nu era un taxi obisnuit, ci ceva serviciu de lux – cu toate astea drumul ne-a costat cam 20 de euro, deci se poate spune ca s-a meritat:P). Tot mai tarziu am aflat ca o masina de genul asta nu a mai fost vazuta niciodata in cartierul respectiv, asa ca atunci cand matusa lui Raj a vazut masina in fata portii s-a gandit ca au gresit adresa. Apoi si-a vazut nepotul coborand din masina si o “ang moh” cocotata in scaunul din spate, asa ca atunci s-a gandit ca sunt sefa lui Raj de la ceva companie multinationala pentru care lucreaza el in Singapore (ei nu s-au mai vazut de vreo 10 ani, asa ca ea nu prea stie ce lucreaza el in Singapore). Ea la momentul respectiv curata niste legume pentru cina, si cand m-a vazut a fugit repede in casa si a aruncat legumele sub masa ca sa nu fie “dezordine”:))). I-a spus lui Raj toate astea a doua zi si eu m-am prapadit de ras cand mi-a povestit. Desigur ca nimeni din familie nu vorbea engleza, asa ca m-am bazat pe ce imi traducea Raj. Cand am intrat in casa am dat cu ochii de o tanara ce tinea in brate un copilutz ce se nascuse cu 5 zile in urma. Era o fetita foarte micuta si extrem extrem de scumpa. La 5 minute dupa ce am am intrat in casa tanara s-a ridicat, a venit la mine si mi-a pus copilul in brate. Am incremenit cu totul, pentru ca fiinta aia minuscula parea atat de fragila incat imi era teama sa si respir cu ea in brate. Si nu-mi venea sa cred ca mama ei a avut curajul sa mi-o incredinteze. Dupa vreo 20 min au pus-o in patut, si apoi au inceput sa-mi aduca albume intregi cu poze cu Raj cand era mic si cu poze foarte vechi din tineretile matusii, cu excursii de-ale lor in India si diverse evenimente de familie. Apoi ne-au pregatit cina si dupa cina ne-au dus cu masina la mama lui Raj, intr-o alta localitate pe langa KL, unde am petrecut noaptea respectiva.

Cand am ajuns la mama lui Raj ne astepta o alta surpriza, pentru ca el nu ii spusese ca vine cu o “ang moh”. I-a spus doar “a friend”, iar ea nu si-a inchipuit nici o secunda ca as fi fata, si ca as fi si alba pe deasupra. Asa ca a avut un mic soc, dar nu a lasat sa se vada (prea tare). Mama lui vorbeste engleza bine de tot (a locuit in Singapore vreo 20 de ani) asa ca m-am inteles foarte bine cu ea. Am aflat ca acum vreo 15 ani a cunoscut un roman pe nume Andrei, cu care insa nu a pastrat legatura.

Highlightul calatoriei a fost bunica lui Raj. Are 96 de ani si e atat de mica, atat de mica… e super super super mica. Si mega scumpa in acelasi timp. Cand am ajuns la ei acasa ea era in camera la ea, si cand a auzit voci a iesit sa vada ce si cum. Ea nu mai vede bine acum, intrezareste doar, si nici de auzit nu mai aude foarte bine. Asa ca si-a dat seama la un moment dat ca a venit nepotu-su in vizita, dar apoi a crezut ca eu sunt ce stiu ce gagica de-a lui. Si a inceput sa sa vina incet incet inspre mine si sa vorbeasca cu mine in tamil … si intreaga situatie era grozav de bizara pentru ca vorbea cu mine, dar se uita la un metru in dreapta mea. Si eu nu stiam efectiv cum sa reactionez, de inteles nu-ntelegeam ce zicea, ea nu intelegea ca eu nu-s cine credea ea ca sunt… pana la urma au intervenit Raj si mama lui sa o convinga pe bunicutza sa nu ma ia la povesti ca n-are cu cine se intelege.

Cand ne-am pus sa facem poze eu m-am asezat langa ea, si Raj i-a spus in gluma de vreo doua ori “Come on, patty, strike a sexy pose, strike a sexy pose for the camera”. Si noi hihihi hahaha, nici nu ne-a trecut prin cap ca a auzit macar, d-apoi mai sa si inteleaga – cu atat mai mult cu cat ea nu vorbeste engleza. Si cand colo sa nu ne credem ochilor, peste cateva secunde o vedem pe buna-sa incepand sa-si aranjeze parul foarte energic cu amandoua mainile si cu un zambet foarte larg pe fata. Nu stiu cand am fost ultima data atat de uimita si de impresionata…