Machu Picchu – Visul implinit

În cele din urmă a venit si ziua sa vedem locasul visat. Luni de zile ne-am uitat la poze, iar acum a venit momentul sa vedem imaginile si in realitate. Ne-am trezit la 5:30 sa prindem trenul de dimineaţă din Ollantaytambo, dar nu am avut nimic impotriva, pentru ca nici o ora de trezire nu ar fi fost ‘prea devreme’ în ziua respectiva.

Calatoria de doua ore cu trenul ne-a adus la Aguas Calientes, de unde am sarit intr-un autobuz pentru o altă jumătate de oră, şi am ajuns in cele din urmă la intrarea in asezamantul sacru putin după ora 10. Ploua cu galeata – deloc modul in care ne imaginsem întâlnirea noastră cu Mănăstirea Inca. A fost momentul propice pentru ca Hermano Tahuiro sa ne prezinte unul dintre ritualurile extrem de folosite de catre incasi: quintu. Am luat fiecare cate trei frunze frumoase de coca din punga pe care o caram cu noi mereu, cu inimă curată ne-am pus in ele dorinta ca ploaia sa se opreasca putin şi să ne dea timp să ne topim în împrejurimi, apoi am suflat peste ele, oferindu-le celor patru vanturi, iar apoi ne-am jucat putin mangaind norii de pe cer inspre departe. Am depozitat apoi cele trei frunze in crapaturile ruinelor, si pana sa terminam procesul si sa ne dam seama ce se intampla, oamenii din jurul nostru isi dadeau deja jos pelerinele de ploaie.  Ziua a ramas limpede precum cristalul, iar Soarele ne facea cu ochiul dupa voie. Norii s-au abtinut de la a ploua pana in momentul in care ne-am urcat inapoi in tren, inspre casa. Noua inca nu ne venea a crede.

Nu sunt cuvinte şi imagini ce pot face dreptate descrierii lui Machu Picchu. E vorba doar de deschiderere si constientizarea sentimentelor ce te inunda in momentul in care dai de spatiu, de culori, de energia uimitoare. Ne-am plimbat împreună pentru o vreme, apoi ne-am luat putin timp personal pentru a ne conecta cu locasul special. Hermano ne-a spus ca Machu Picchu a fost folosit de către Inca pe post de mănăstire, unde preoţii şi preotesele incase isi implineau cei doi ani de pregătire. A fost interesant sa încerc să-mi imaginez cum arata locul acum sute de ani, cu ei toti invartindu-se prin jur  .

Un lucru de facut neaparat este cataratul pe Wayna Picchu, varful ce apare in imaginile si vederile cele mai cunscute cu Machu Picchu. Noi aproape nu am urcat, dar datorită determinarii lui Silviu am ajuns cu totii sus intr-un final. Urcatul si coboratul ar trebui să ia în jur de 2 ore, iar locul se închide la ora 16. Nu e o urcare foarte uşoara, şi altitudinea ridicata (peste 2500m) nu ajuta, astfel ca nu e recomandat celor cu conditie fizica scazuta sau cu probleme cu inima. In fiecare zi urcarea e permisa unui număr limitat de persoane, aşa că ai vrea sa ajungi sus cât mai repede posibil şi sa te asiguri ca ai destul timp pentru a te bucura de minunatul peisaj.

httpv://youtu.be/7pWHq2tdNYk

Am fost impresionata de cât de prietenosi şi încurajatori erau oamenii ce se întorceau de pe vârf; Hermano Tahuiro ne-a explicat că traseul este de asemenea o calatorie de purificare fizica, mentala, emotionala. Urcarea poate fi foarte grea, astfel ca transpiri, esti epuizat, sau poate chiar furios, descurajat sau suparat, sau poate esti pe cale de a renunţa … dar totusi persisti şi ajungi in varf glorios … si acolo eşti pur şi simplu copleşit de recunoştinţă, implinire, frumusete, glorie … puritate! Nu e de mirare ca vrei doar sa zâmbesti, sa ajuti si sa iubesti pe toată lumea pe drum înapoi, şi după :).