Cu lupii de mare in Valdivia

Nu eram siguri unde să o apucam din Pucon, pentru ca vroiam sa trecem prin insula Chiloe in drum spre Sud, dar nu eram atrasi in mod deosebit de Puerto Mont şi Puerto Varas – din ce stiam noi cel mai interesant lucru despre ele erau parcurile din jur, dar deja ne fixasem gandurile pe cele de mai la sud.

Aşa că ne-am luat niste bilete de autobuz inspre Valdivia, oraşul fructelor de mare şi lupilor de mare. Ştiam că este un autobuz direct de acolo inspre Chiloe şi am sperat sa gasim bilete pentru acceasi zi. Trebuia sa fie o calatorie de 3 ore din Pucon in Valdivia, dar ni s-a stricat autobuzul în mijlocul de nicaieri asa ca a devenit mai mult o calatorie de 4 ore jumate. Am fost şocati de cat de calmi au ramas chilenii când conductorul a venit să ne spună ca vom fi blocaţi acolo pentru o vreme. Unii dintre ei au putut chiar sa glumească despre asta: ‘Si… niste cafea ne dati?’

Când am ajuns in Valdivia miercuri după-amiază ne astepta o surpriză: urmatoarul autobuz cu locuri disponibile inspre Chiloe era abia vineri! Nu am vrut sa asteptam atat în Valdivia, in plus vroaim să ajungem in Sud cât mai curând posibil, aşa că am luat nişte bilete inspre Puerto Montt, de unde autobuzele sunt mult mai frecvente. Aveam câteva ore sa exploram Valdivia, asa ca am pornit cu elan, urmand instructiunile lui Boca, sa ne intalnim cu lupii de mare.

Şi într-adevăr i-am intalnit! A fost prima oară cand oricare dintre noi vedea lupi de mare în habitatul lor natural, şi am fost încântaţi să petreacă ceva timp povestind cu ei. Păreau să nu faca nimic, doar sa doarma si ocazional sa se joace (cu toate că jocul lor arata mai mult ca o luptă), dar chiar si acele momente erau foarte scurte pentru ca oboseau rapid şi trebuiau mereu să se odihnească. Având în vedere trupurile lor masive şi aripioarele micute, n-a fost nici o surpriză! Parea ca e atât de dificil si să se miste pe uscat (cu toate ca la innotat sunt profesionisti)… Din motivul asta Boca şi eu am decis că, daca am avea de ales, nu am vrea să fim lupi de mare  .

După ce le-am spus la revedere prietenilor noştri ne-am mutat la piaţa de fructe de mare, unde am fost copleşiţi de varietatea şi ciudăţenia creaturilor pescuite din ocean. A fost din nou ceva ce nu mai văzusem niciodată înainte, şi ne plimbam prin piata cu gurile cascate. Am fost surprinsi de cat de ieftine erau toate comparativ cu alte locuri si am si cumparat un păstrăv afumat ce s-a dovedit a fi delicios. Ni se facuse destul de foame intre timp, asa ca am intrat în primul restaurant peste care am dat şi Boca a reusit in final sa manance un Curanto – un fel de mâncare cu fructe de mare specific Chilian, pe care il ochise cu ceva vreme inainte.

httpv://youtu.be/WABIHKUSDgE

Autobuzul nostru era la 6 seara şi era deja ora 5. Ştiam că ne-ar lua aproximativ o jumate de oră de mers pe jos înapoi, aşa că ne-am gandit că mancam repede şi apoi sarim intr-un taxi. Când în cele din urmă a sosit mancarea am fost şocaţi de dimensiunea uriaşă a porţiilor. Nu suntem genul care irosesc mancarea, aşa ca ne-am chinuit să terminam şi la 5.40 am plecat de la restaurant cu burţile duble în dimensiune şi portofelele mult mai uşoare (chiar dacă fructele de mare erau mai ieftine decât în alte ţări, tot am ajuns sa plătim dublu decat eram obisnuiti în Chile). Am pornit la drum pe jos şi am sperat ca cel puţin un taxi o sa treaca pe langa noi. Zece minute mai târziu mergeam încă pe jos, şi de data asta si cu o stare de anxietate mai mare nestiind dacă o sa prindem autobuzul sau nu. A fost cam pe-atunci cand am început să alerg – nu o activitate pe care aţi dori să o faceţi cu stomacul plin, un rucsac mare in spate si inca unul in fata. Trebuie să fi fost o privelişte pe cinste!

Când eram aproape de terminal am luat o cale greşită şi m-am trezit pe partea cealalta a unui gard de 1 metru. Am evaluat imediat cât timp mi-ar lua sa-l ocolesc şi mi-am dat repede seama că nu e o opţiune. Asa ca mi-am adunat toate puterile şi-am sărit gardul tocmai la timp pentru a vedea faţa şocata a agentului de pază de pe partea cealalta. Trebuie ca nu era o scenă pe care o vedea în fiecare zi:).

Ceasul arata 5.58 când am ajuns în faţa autobuzului şi, cu respiratia intrerupta, i-am spus soferului ca trebuie să fim in autobuzul respectiv şi prietenii mei sunt pe drum. In cateva minute au ajuns si Silviu si Boca, si am urcat cu toii in autobuz, inca respirand greu si tinandu-ne de burtile umflate, pline de fructe de mare nedigerate. Mai târziu, pe autobuz, Boca s-a uitat la mine si a exclamat plina de admiratie si surprindere: ‘Deci… te-am vazut cum ai inceput sa fugi… şi m-am gândit… Doamne, dar fata asta ce-o fi mâncat? Un cal de curse??? ‘

Ah, ce zi distractiva! Am fost foarte fericiti ca am decis să trecem prin Valdivia, chiar dacă lucrurile nu au mers conform planului. Dar cui ii pasa de planuri oricum, când avem parte de mult mai multa adrenalina si entuziasm din surprize:!)