Încă plini de minunata energie din Machu Picchu, ne-am urcat in trenul inapoi spre Urubamba. Stateam langa Silviu, ascultand din muzica lui deosebita. La un moment dat ne-am oprit să aşteptam un alt tren ce venea din direcţia opusă. In momentul respectiv ochii mei au întâlnit această doamnă:

Primul meu gand a fost să ma întreb cine cumpără flori cand e intr-un tren în mijlocul munţilor. Apoi m-am întrebat de cât timp statea ea în picioare acolo, cu cele două buchete, de câte ore, de cate trenuri, de câte zile … Apoi ochii mei au întâlnit ochii ei, şi inima mi sa oprit pentru ce a părut un minut. Nu sunt capabila să exprim ce am simţit in acel moment… Tot ce am ştiut a fost ca trebuie sa cumpar flori de la acea doamnă, orice s-ar intampla. Pana sa gasesc banii trenul incepuse deja sa se miste, dar am avut suficient timp sa iau florile, sa-i dau mai multe monede decat ceruse,  şi sa-i vad lacrimile curgand pe obraji in timp ce ne indepartam încet de ea. Mâna ei pe inima ei, mana mea pe inima mea… si nu am putut crede cata fericire un astfel de gest poate produce ambelor părţi. Faţa ei era stralucitoare, iar eu am simtit ca am aripi.

Când m-am asezat înapoi pe scaun, cu florile în poala, am început să deschid buchetul. Uitandu-se la mine cu un aer cunoscator, Silviu m-a întrebat: ‘Ce faci?’. Avusese exact acelaşi gand. ‘Te ajut!’, a spus. Astfel ca a inceput sa distribuie florile doamnelor din tren, aducând zâmbete neincrezatoare, mulţumiri profunde si bucurie pură celor din spatiul devenit acum un Tren Curcubeu.

Minute mai târziu, două doamne chinezoaice ne-au abordat. “Dorim să facem o fotografie cu voi. Suntem scriitoare din China si vrem să scriem o poveste despre asta, despre ce ati făcut. Da, sa scriem o poveste deosebita!”.

(aceasta poveste se regaseste si in cartea Prin lume, spre mine)