Cum dai…
Seara dinainte de a părăsi Argentina suntem într-un magazin cumparand ceva de cină şi, cum aşteptam la coada, vedem un baietel în faţa noastră. Are cam 7-8 ani şi ţine strâns in mana doua pachete de bomboane Skittles. Il vad framantandu-se … o privire îngrijorată pe faţa lui micuta.
Cand ii vine rândul inghite cu greu in sec si ii intinde doamnei de la casa dulciurile. Suspecteaza. Preţul apare pe ecran … o umbră întunecată ii trece peste faţa. Acum ştie cu certitudine! Se uita la ecran, la banii în mână … apoi la ecran din nou. Inghite din nou in sec. Doamna ii ia banii din mâna, vede că nu sunt de ajuns şi ii spune.
Intreaga lume i se prăbuşeste intr-o secunda! Acum e oficial, acum ştie si ea… E confuz, nu poate renunta la dulciurile sale favorite … dar suma de pe ecran pur si simplu nu se potriveste cu banii pe care îi are în mână. Doamna ii sugereaza sa schimbe unul dintre pachetele de bomboane cu altul mai ieftin. Înainte de a avea timp sa reacţioneze, intervin si ii spun caseritei ca acoperim noi suma ce lipseste. Ea zâmbeste şi ne saluta gestul, pe cand băiatul e prea şocat să se uite macar la noi. Inima da probabil sa-i iasa din piept de timiditate, şoc şi fericire pură. Iese repede din magazin fara sa se uite inapoi, şi ne lasa cu cel mai grozav sentiment – acela că tocmai am fericit ziua cuiva!
… asa primesti
A doua zi suntem în autobuz inspre Brazilia, destinatia finala Rio de Janeiro. Pregatiti aşa cum suntem de obicei, nu avem la noi nici un cent in moneda locala. Autobuzul opreste pentru masa de prânz şi intram în restaurant, mai mult ca sa pierdem timpul decât să mancam pentru ca ştiam bine ca nu putem cumpăra nimic. Mai mult decât atât, o dată ce intram ne dam seama că pranzul ar fi fost peste bugetul nostru oricum. Dam totusi o tură întreaga, e tip bufet şi se plăteste pe kg, asa ca suntem fascinaţi de marea varietate de feluri de mancare. Au brânză la grătar (care arata divin!) si tot felul de alte lucruri ce arata bizar …tipul de acolo are un zâmbet imens şi ne tot ofera diferite lucruri sa gustam (limba de vaca fiind una dintre ele), iar noi ne luptam sa-i explicam ca nu vrem să-l refuzam, dar chiar nu mancam carne.
Imediat ce ne terminam turul şi ne pregătim sa ieşim din restaurant, un om de varsta mijlocie ne prinde din urma şi începe să ne vorbească în portugheză, cu inconfundabilul accent brazilian. Mă lupt să înţeleg şi-mi dau seama ca asta e ceea ce omul spune (pe scurt): “Sunteti tineri, călătorind, poate cu buget strict, doresc să va invit sa luaţi prânzul aici pe cheltuiala mea”. Nu ne vine a crede la început, suntem uluiti şi nu ştim nici măcar ce să răspundem. El continuă să spuna că suntem tineri şi vrea să ne ofere masa de prânz, adăugând la sfârşit: “Va ofer din toata inima”. Suntem încă şocaţi si ştim că autobuzul e pe cale să plece, aşa că îi mulţumim (din toata inima) şi încercam să-i explicam într-un amestec de spaniolă, engleză şi portugheză că suntem ok si apreciem cu adevărat oferta sa.
Ne intoarcem in autobuz cu niste zîmbete imense, ştiind ca asta e miracolul actelor aleatorii de bunătate:).
(fragment regasit in cartea Prin lume, spre mine)