‘Ah, deci esti printre cei privilegiati’, zise el, la cateva minute dupa ce ne-am cunoscut si dupa ce a aflat

1. De unde sunt

2. Pe unde am calatorit in lume pana acum.

De data asta am zambit doar, spre deosebire de inainte cand astfel de remarci ma suparau si ii priveam pe cei in cauza drept superficiali si stereotipici… ok, sunt din Romania… dar de ce asta inseamna ca pot sa calatoresc in lume doar daca parintii mei sunt din ‘aristocratie’? Ar fi posibil cumva ca o individa de 25 de ani sa fi calatorit in 25-30 de tari prin puterile proprii?

‘Oh, esti atat de norocoasa ca ai oportunitatea sa calatoresti atat’ mi-a spus cineva acum vreo 4 ani, pe cand eram inca studenta si vazusem deja majoritatea Europei. M-am uitat putin crucis, si apoi mi-a venit in minte vorba jucatorului de golf Gary Player ‘The more I practice, the luckier I get!!’, si ‘The more you work, the luckier you get’ (‘Cu cat ma antrenez/lucrez mai mult, cu atat devin mai norocos’).

Nici norocul si nici oportunitatile nu mi-au picat din cer in timp ce eu stateam la terasa band bere si gandindu-ma ce misto ar fi sa calatoresc si eu undeva… si nici plangand in perina in fiecare seara, condamnand universul pentru cat de cruda este viata asta si pentru cum mie nu mi se intampla niciodata nimic bun, ci toate relele universului s-au adunat asupra mea… da, numai a mea.

Nu, nu asa am devenit ‘norocoasa’, ci prin faptul ca mi-am impartit timpul din facultate intre studii, viata sociala si voluntariat in asociatii studentesti – am dat in continuu 3 ani din viata fara sa astept sa primesc absolut nimic in schimb (adevarul e ca satisfactia simtita la vederea zambetelor celor impactati a fost plata indeajuns, si am adorat fiecare moment de ‘efort’ , de la trezitul la 7 dimineata si ajunsul acasa la miezul noptii, la usile trantite in nas, la orele petrecute pe internet in cautare de ‘oportunitati’, la tremuratul genunchilor cand ceva neasteptat aparea din senin), si in final am primit atat de mult inapoi incat nici nu stiu cum sa-mi exprim recunostinta. S-a pus in miscare un fel de mecanism de rasplatire care pare ca functioneaza cu combustibil de genul ‘dau fara a astepta nimic in schimb’, si pe partea cealalta iese ‘primesc mai mult decat as fi putut visa’.

Bineinteles ca vor fi momente cand vei spune ‘Dar pana cand sa tot dau dom’le, ca am tot dat si dat, dar nu vine nimic de pe teava cealalta’. Pai, poate ca trebuie inainte sa compensezi pentru tot cat ai primit pana acum fara sa fi dat mare lucru in schimb. Sau poate ca tu chiar primesti deja, dar nu neaparat ce ‘vrei’, ci ceea ce ‘ai nevoie’ la momentul respectiv (de atat de multe ori cele doua – ce vrei si ce ai cu adevarat nevoie – sunt cu totul diferite). Sau poate ca trebuie inainte sa inveti ‘rabdarea’. Sau poate ca in loc de combustibil ‘dau fara a astepta nimic in schimb’, tu folosesti combustibilul ‘dau ca sa primesc’ – similar, dar nu chiar la fel. Pentru ca numai in momentul in care renunti cu totul la ideea ca ai putea primi ceva in schimb poti intr-adevar sa dai din toata inima si cu toata inima. Si atunci miracolele incep sa se intample.

S-ar putea ca cei in jur sa spuna ‘Tu chiar ai innebunit… tu be bune faci toate lucrurile astea fara nici o rasplata?”. Dar tu vei sti mai bine, vei sti ca nu ai nevoie de nici o rasplata financiara, pentru ca ce vei primi este infinit mai valoros decat niste bucati de hartie pe care le poti schimba la birt pe ceva care te va face sa te simti de rahat toata ziua urmatoare.

‘Oh, imi vei trai visul! Ii admir mult pe cei care au sansa sa faca lucrul acesta’ a replicat o insa acum ceva vreme, cand i-am spus despre planurile mele de a petrece sase luni cu rucsacul in spate in America Latina anul viitor. Cand a spus asta am ramas fara vorbe, pentru ca ea castiga de 10 ori mai multi bani decat mine, nu are nici un fel de commitments (familie, pisici, bunici bolnave), si in plus vrea o schimbare de cariera si locatie… Deci cum ar veni profilul ideal al unui backpacker in America Latina.

A fost o dovada incredibila pentru mine a cum ‘sansa’ asta e intr-un final o chestie care depinde … de noi, frate, de noi. Sansa asta nu ne este oferita de nimeni pe tava, ci este in puterea si obligatia noastra sa o cerem si apucam. Singurul motiv pentru care nu avem ‘sansa’ asta este pentru ca alegem sa nu ne-o oferim … Si ironia e ca apoi dam vina pe absolut oricine si orice, in loc sa realizam ca este alegerea noastra proprie.

‘Probabil ca ai o gramada de bani’ este replica preferata a celor care aud de planurile mele.

Daca ar sti ei…

Raspunsul meu e intotdeauna ‘Nu am bani, dar am credinta’. Si mai am convingerea ca daca mai multi dintre noi ar avea lucrul asta, lumea asta ar fi atat atat de fericita…

‘The more I work, the luckier I get”. Dar trebuie sa lucram putin pentru ‘norocul’ respectiv. E doar o chestie logica si dreapta, nu?