Anul acesta de Chinese New Year am participat la un reunion lunch impreuna cu familia unei colege in ziua de ajun, si apoi la pranzul si cina cu familia lui Tristan in ziua de an nou (la pranz familia tatalui si la cina familia mamei). La toate cele trei reuniuni am remarcat exact aceleasi comportamente: foarte putina comunicare si majoritatea timpului petrecut in fata televizorului pentru a evita situatia inconfortabila de a trebui sa vorbeasca efectiv unul cu celalalt. In relatia cu mine, nu numai straina de familie dar straina de tara, doua comportamente total opuse:

1. ignorare totala – nu din rautate sau dezinteres, ci dintr-o timiditate vecina cu frica. In special oamenii mai in varsta sau cei ce nu au pozitii foarte ridicate in societate vin foarte rar in contact cu albii, astfel ca nu sunt deloc obisnuiti sa comunice cu ei. In plus, de multe ori engleza lor nu e foarte buna, astfel ca sunt foarte stanjeniti sa intre intr-o conversatie cu un strain de teama de a nu-si “pierde fata”. Cu toate astea am surprins de mai multe ori priviri curioase dar pe furis in directia mea, iar cand la plecare am facut un tur de strangere a mainilor, am putut observa curiozitatea si aprecierea in ochii lor, impreuna cu o foarte calduroasa strangere de mana. In acelasi timp am primit complimente prin intermediul lui Tristan, care mi-a mai tradus din remarcile lor la adresa mea.

2. interes ridicat si initiativa in comunicarea cu mine – la fiecare dintre cele 3 reuniuni a fost cel putin o familie (pentru ca in generatia anilor ’50-60 familiile erau compuse din 7-8 copii, in general la astfel de adunari sunt prezente cate 7-8 familii) ai carei membrii sunt umblati prin lume, fie datorita naturii slujbei pe care o au, fie pentru ca isi permit sa mearga des la plimbare. Aceste familii au fost singurele care au indraznit sa intre in conversatie cu mine si au fost chiar curioase sa afle cate un alta despre Romania.

Am fost foarte intrigata de faptul ca majoritatea dintre ei si-au petrecut timpul in fata televizorului si l-am intrebat pe Tristan daca a fost cumva datorita prezentei mele. Mi-a explicat ca nici pe departe, ci din contra, faptul ca am fost eu acolo a contribuit mult la conversatia ce a avut loc; altfel 100% dintre ei s-ar fi uitat la TV.
Ideea pe care o avem noi in Europa despre asiatici este ca sunt foarte atasati de familie si aceasta ocupa un loc primordial in viata lor. Se pare ca in Singapore lucrurile insa nu mai stau asa. In China de dinainte, si chiar in cea de azi, familiile stau impreuna pentru a se ajuta reciproc – de cele mai multe ori sunt apropiati si geografic, adica locuiesc in aceeasi casa :). Si pentru ca resursele sunt putine si traiul este atat de greu, familia este vazuta ca un adevarat grup de suport.

In Singapore insa, pentru marea majoritate a populatiei, nevoile primare nu mai sunt o problema, nu mai fac parte din grija de zi cu zi. Astfel ca indivizii nu mai vad familia extinsa ca pe un potential suport ci, oricat de trist ar parea, uneori o vad ca pe un potential pericol financiar – adica daca eu fac bani multi si altii nu fac bani multi asta inseamna ca s-ar putea sa imi ceara mie – dar de ce sa le dau eu din banii stransi cu sudoarea proprie?? In plus singaporezii sunt oameni extrem de ocupati ce lucreaza foarte mult, astfel ca putinul timp liber prefera sa si-l petreaca impreuna cu familia imediata. Din motivul acesta ajung sa isi vada neamurile gen bunici/unchi/verisori doar o data pe an, de anul nou chinezesc, iar atunci cele cateva ore sunt petrecute prin activitati ce nu necesita multa comunicare.

Explicatia asta a adus lumina asupra unor fenomene pe care le-am remarcat la reuniuni si pe care nu le-am inteles prea bine atunci (NB: e vorba de verisori primari, nu de gradul 2, 3, n). Spre exemplu:
– fratele intrebandu-si sora: “si cu ce te ocupi zilele astea, ce job mai ai acum?”
– intrebare despre nepot/a: “in ce clasa e acum?”; “cati ani are x?”
– nepotul intrebandu-si parintii despre fiul verisoarei, bebe in varsta de 6 luni: “e baiat sau fata?” – cu alte cuvinte nu numai ca nu a fost sa-si viziteze verisoara primara dupa ce a nascut, dar nici macar nu a stiu ca ea a nascut sau cand a nascut sau ce a nascut. Evident ca sa stie numele tuturor verisorilor e deja prea mult.
– “aaa, cand te-ai intors din Anglia?” – nepot ce s-a intors de la studii acum vreo 10 luni.

Din cate am inteles, familiile ce stau aproape unele de altele dpdv geografic (i.e. vecini) sau sunt apropiate in ceea ce priveste statutul social si posibilitatile financiare, acele familii se mai vad in cursul anului si mai tin legatura. In restul cazurilor insa sunt straini ce poarta acelasi nume de familie, au acelasi sange si se intalnesc 3 ore pe an sa schimbe plicuri cu bani si sa manance KFC impreuna.

Nu stiu in Romania care e situatia in alte familii, dar stiu ca in familia mea de sarbatori casa vuieste de rasete, povesti si voie buna.