Ieri, in timpul discutiei publice, calugarul budist a vorbit despre Fericire si Suferinta.
“Fericirea este ceva care nu se atinge niciodata… dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata”.
Calugarul totusi e de parere ca fericirea se poate atinge…

E clar ca ne petrecem o viata intreaga alergand dupa fericire, dar motivul principal pentru care nu o gasim este ca o cautam in exterior. O cautam intr-o masina meseriasa, intr-un mobil ultimul tip, in haine de firma, in oamenii din jur… fara sa intelegem ca fericirea pe care o obtinem din aceste obiecte este TEMPORARA. Ca imediat ce altcineva si-a luat un gadget mai misto decat al nostru devenim din nou nefericiti si ne gandim ca dupa ce o sa ne cumparam ceva si mai beton o sa fim iar fericiti. Si tot asa, si tot asa si tot asa… alergam dupa fericiri temporare, in loc sa ne uitam in noi si sa intelegem ca adevarata fericire, aceea ce dureaza o viata, vine din interior, vine din pacea si impacarea cu sine si cu semenii.

Atunci cand te doare capul (= esti nefericit), iei o aspirina (= iti cumperi IPhone) si durerea iti trece. Dar oups, peste putin timp te ia din nou durerea de cap… si atunci mai iei o aspirina… si inca o aspirina. Si reusesti sa faci durerea sa dispara de fiecare data…. dar de fiecare data se intoarce, pentru ca ceea ce tu tratezi sunt simptomele, si nu cauza.

Ceea ce ne scapa de nefericire insa este tratarea cauzei.

Calugarul a ilustrat nefericirea ca un copac ce are 2 radacini principale:
1. ideea de EU si AL MEU (femeia mea, posesiunile mele, prietenii mei, jmecheria mea, casa mea, pusca mea). Cu cat realizam mai repede ca NIMIC nu ne apartine, ca oamenii sunt proprii lor stapani iar obiectele sunt doar obiecte, cu atat suntem cu un pas mai aproape de fericire

2. ideea de EU SUNT BURICUL PAMANTULUI = ne pretuim pe noi insine ca fiinte suprem de importante.
Ma doare capul foarte tare in acest moment si asta inseamna ca nu ma pot concentra pe nimic altceva, durerea mea de cap este cel mai important lucru din lume si toti cei din jur trebuie sa se evapore pentru ca EU am o durere.
Dar in momentul in care fratele meu intra plangand pe usa, durerea mea devine istorie. Pentru ca in acel moment, cand fratele meu sufera mai mult decat mine, el devine fiinta suprem de importanta pentru mine, iar faptul ca ma concentrez pe a-l ajuta pe el face ca durerea mea sa dispara.
Cu cat reusim sa mutam mai mult focusul de pe noi pe altii, cu atat suntem cu un pas mai aproape de fericire.

Calugarul a continuat prin a vorbi despre ramurile acestui copac al suferinte. Din multitudinea de ramuri, el a ales sa numeasca 3:
– furia, ce ne orbeste si preia controlul asupra corpului si mintii noastre,
– mandria, ce ne opreste din a invata,
– dorinta, ce ne sustine in acea capcana de fericire temporara ce se incheie mereu cu o alta tura de durere.
Discutia s-a incheiat cu trei lucruri ce calugarul sugera sa fie facute in fiecare zi pentru a ajunge la aceasta fericire permanenta:
1. sa oferim dragoste pura tuturor celor cu care venim in contact in fiecare zi.
Definitia e simpla: dragostea = sa iti doresti ca celalalt (fie el om sau animal) sa fie fericit. Decizia de a oferi dragoste nu trebuie sa fie evidenta, ci e mai mult un secret, o decizie interioara “O sa-i iubesc pe toti oamenii!”. Nu presupune schimbari de haine, de frizuri, de comportament. Presupune pur si simplu o schimbare a mintii cu privire la oameni… ramanand in acelasi timp naturali in comportament.
Provocarea se iveste desigur atunci cand e sa iubim oamenii de care nu ne place… si la stadiul acesta trebuie sa ajungem: sa ii iubim pe cei pe care ii uram!
2. sa practicam disciplina morala = sa mentinem intentia de a evita activitati nepotrivite: stim ca e gresit sa furam, sa injuram, sa mintim… pai atunci hai sa n-o mai facem, frate!
3. sa practicam rabdarea.
Cand? Atunci cand lucrurile merg prost, deci in permanenta! 🙂
Spre exemplu, intr-o situatie de trafic intens in Bucuresti, comportamentele uzuale ar putea fi urmatoarele: claxonat, urlat, scuipat, injurat, amenintat, gesticulat obscenitati, plans, sunat la politie sa injuram, la radio sa ne plangem, la nevasta sa urlam, la subordonati sa latram… si lista binenteles poate continua.
Pentru a exersa adevarata rabdare, trebuie sa trecem prin mai multe stagii: sa acceptam situatia (e trafic), sa fim fericiti cu situatia – lucru ce evident nu e intotdeauna usor:) (e trafic… deci pot sa meditez linistit 🙂 ) si in final sa stim cand sa renuntam – asta evident doar dupa ce am incercat toate solutiile posibile de a rezolva situatia (solutii ce nu le includ pe cele listate mai sus, ci sunt solutii viabile concentrate pe obtinerea de rezultat si nu pe varsarea propriei frustrari in toate directiile si prin toate orificiile).
Am comparat predica acestui calugar budist cu predica preotilor ortodocsi… si ideile de baza sunt toate cam aceleasi.,..toate cele de mai sus sunt de asemenea fundamente ale ortodoxiei. Atunci de ce la noi predicile par sa nu functioneze? Or fi amestecate cu alte feluri de informatii nefolositoare, or fi preotii nu foarte buni vorbitori? Sau n-or fi ei foarte credibili datorita faptului ca actiunile vorbesc mai tare decat cuvintele? Deci or fi preotii de vina? Sau profesorii? Parintii? Copii? Sotia? Sotul? Vecinii? Vanzatorul de la colt? Sefu’? Roakerii? Manelarii? Mozart-istii? Guvernul? Da, asta e, guvernul!!?????
 
O fi fiecare dintre noi?