Hostelul la care m-am cazat era chiar in mjlocul lacului, pozitionare absolut superba, exact in mijlocul naturii. Din cate am inteles toata zona a intrat intr-un proiect al guvernului ce are ca scop transformarea locului in zona turistica: inainte vreme acolo erau doar cateva sate uitate de lume si super sarace, iar guvernul a dat oamenilor o caruta de bani sa-si modernizeze casele. Dar nu le-a dat bani sa le si intretina, asa ca majoritatea locuitorilor le-au inchiriat si s-au mutat la oras sa munceasca in fabrici si uzine. Iar in casele lor acum stau persoane ce lucreaza in Hangzhou si isi pot permite sa traiasca in Paradis. Chiria e foarte scumpa, cel putin 1000 euro pe luna, iar asta e absolut enorm pentru China.
Localnicii ce nu au plecat la oras si-au transformat casele in mici hosteluri sau restaurante cochete si traditionale – foarte faine de altfel, dar din pacate nu foarte multe. Asta pentru ca nici nu sunt foarte multi turisti pe acolo deocamdata.

Nu erau decat o mana de oameni cazati acolo, dar l-am cunoscut pe Liad, calator singur ca si mine, asa ca a doua zi de dimineata am planuit sa inchiriem biciclete si sa exploram zona din jurul lacului impreuna. In timp ce luam micul dejun s-a pus de-o ploaie torentiala, astfel ca am petrecut vreo doua ore cautand pelerine intr-un centru comercial, iar pe cand le-am gasit si le-am cumparat numai bine am constatat cu stupoare ca ploaia se oprise. Ne-am intors la lac sa inchiriem bicicletele si am pornit la drum. Aveam o harta ce s-a dovedit a nu fi cea mai recenta, pentru ca de cate ori ne-am ratacit si am rugat pe cineva sa ne arate unde suntem ceea ce vedeam pe harta nu corespundea cu numele strazii pe care ne aflam.

Pe la ora 5, dupa ce am dat inconjurul lacului, ne-am gandit sa mergem sa inspectam centrul orasului. Asa ca am pornit pe drumul principal, si la un moment dat ne-am dat seama ca intram in oras dupa modul in care incepuse sa se ingreuneze traficul. Dupa 5 minute deja nu mai stiam pe cel lume sunt si de unde vin masinile si oamenii si bicicletele si cine urla cine claxoneaza si cine urla si mai tare. Intrasem in oras in timpul orei de varf – MARE GRESEALA!! Ne-am chinuit cam o jumatate de ora sa iesim din trafic, dar au fost 30 de minute de intensitate maxima. Un vacarm de nedescris, poluare pe care nu numai ca puteai sa o “vezi”, dar ai fi putut sa o tai cu cutitul, un soare puternic ce ne batea in cap si apele ce curgeau pe noi siroaie… dar toate astea sunt nesemnificative in comparatie cu teama pentru viata ta pe care o experimentezi cand esti implicat in trafic in China. Nu-mi dadeam seama cand e verde pentru biciclete, cand pentru masini, cand pentru pietoni, asa ca ii urmam pe ceilalti biciclisti, dar erau atat de multi incat trebuia sa fiu atenta sa merg ca pe fir de ata cu bicicleta, sa nu ma misc 1 cm la stanga sau la dreapta de teama sa nu dea cineva din spate peste mine sau sa nu dau eu in cel din fata. Daca e un lucru pe care il inveti in China, acela e sa te rogi. Sa te rogi sa treci cu bine de urmatoarea intersectie, apoi de urmatoarea, si de urmatoarea. Si sa te rogi sa se termine o data strada asta si ajungi inapoi la lac, unde e aer curat si liniste si pace.

Intr-un final rugaciunile mi-au fost ascultate si am ajuns inapoi la lac, cu un strat gros de praf si mizerie pe fata, haine si par, dar cu multumirea ca eram intreaga si inca mai respiram.

Am dus bicicletele inapoi pe la ora 8 seara, si apoi am mers la cina in una dintre acele case transfomate in restaurant. Eram singurii clienti atunci, si cred ca de fapt am fost singurii clienti toata saptamana. Au iesit proprietarii sa ne intampine, sa ne aduca scaune, meniul si de toate cele. Cand am aratat spre o masa afara si am intrebat daca putem sta acolo iar un barbat a raspuns “yes”, ceilalti au inceput sa rada in hohote de bietul om – era cu siguranta singurul cuvant in engleza pe care il stia. Ne-a adus meniul care era doar in chineza, caractere chinezesti si fara poze, asa ca am reusit sa zicem “nu vrem carne” “vrem legume” si ne-a aratat tipul vreo 4-5 feluri fara carne – am aratat la intamplare “asta, asta, asta” si apoi am asteptat cu interes sa vedem ce mancare vine. Ca la Kinder cu surprize.

A doua zi era ziua de plecat acasa, asa ca pe la 12 am parasit Hangzhou cu directia Nanjing. Am ajuns la destinatie chiar inainte de ora 5 – iar in timpul orei de varf. Aveam o geanta destul de grea pe urmar si tot ce vroiam era sa gasesc un taxi, era tare cald si praf si multa lume si masini si biciclete si zgomot (situatie ce, din nefericire, imi era deja foarte cunoscuta). Asa ca am iesit la un fel de drum de la autogara si mi-am dat seama ca nu eram singura ce cauta un taxi – era acolo o gramada de lume. Si nu exista vreo regula, adica cine era mai rapid sarea si prindea taxi-ul, deci as fi putut fi acolo vreme lunga. Asa ca am pornit inspre intersectie pentru ca m-am gandit ca acolo vin taxiuri din patru directii, habar n-aveam in ce directie trebuia sa o iau si nici nu ma interesa, vroiam doar sa gasesc unul si sa ma urc in el ca sa las bagajul jos si sa pot si eu respira. Am ajuns in intersectie si mi-am dat seama ca nu aveam sanse sa agat vreun taxi acolo… erau un fel de garduri din metal ce desparteau banda biciclistilor de cea a masinilor, asa ca eu ca si pieton nu aveam unde sta. Mi s-a parut la un moment dat ca pe partea cealalta ar fi un loc bun de asteptat, am traversat si am vazut ca masinile nu ajungeau in locul ala, treceau pe langa fara sa se deranjeze sa se uite in directia respectiva. Asa ca dupa vreo 20 min de umblat dintr-un loc in altul in praf si trafic si cu grija de masini si biciclete si de toate, nu am mai putut. Mi-au dat lacrimile de oboseala si frustrare, si nu vedeam cum as putea sa gasesc un taxi in nebunia la care asistam, asa ca ma vedeam cu durere stand acolo vreo  doua ore pana trecea perioada de varf. Asa ca m-am indepartat de drum si m-am oprit undeva pe trotuar, uitandu-ma deznadajduita la masini cum nu se mai opreau si cum totul parea ca nu se va sfarsi niciodata. Am stat acolo zece minute sa ma reculeg, apoi m-am incurajat pe mine insami cu un foarte hotarat “Zoe, fii barbata!” si am traversat din nou, m-am invartit pe acolo pana cand am observat un loc unde masinile puteau opri, si am reusit dupa multa cazna sa urc intr-un mult dorit taxi. Cand am urcat in el am simtit ca acum stiu cum se simte Raiul…