Orasul Hangzhou e destul de micut, doar 3 milioane si ceva de locuitori (orasul propriu-zis, fara suburbii), dar istoric vorbind a fost si este unul dintre cele mai renumite si prospere orase din China. E foarte bogat din punct de vedere cultural, iar ceaiul, matasea si olaritul sunt punctele caracteristice zonei. E situat in jurul unui lac foarte cunoscut in China si in strainatate, West Lake, ce e absolut superb! Datorita lui, orasul Hangzhou a fost numit destinatia turistica nr 1 in China. Cu toate astea, in cele doua zile cat am fost eu acolo am vazut maximum zece turisti straini.

Am ajuns in Hangzhou la ora 6.30 seara. M-am panicat inca din tren cand mi-am dat seama ca uitasem sa iau de la hostelul la care am stat in Shanghai o hartie cu adresa hostelului din Hangzhou scrisa cu caractere chinezesti. De fapt nu o aveam nici in engleza, uitasem cu totul de acest “amanunt nesemnificativ”, pentru ca cei de la hostel mi-au facut rezervarea asa ca nu mi-am batut deloc capul cu asta. Stiam doar numele hostelului in engleza, asa ca i-am trimis sms tipei de la receptie cu care m-am inteles foarte bine si am rugat-o sa-mi trimita adresa; mi-a trimis-o in Pinyin si in caractere chinezesti, dar telefonul meu nu suporta asa ceva astfel ca am primis un sms plin cu patratele. Am reusit cumva sa depistez un nume de strada in Pinyin si am zis ca o fi de-ajuns. Asa ca imediat ce am ajuns in gara am inceput sa caut iesirea spre taxi, si cand cu greu am gasit-o mi-am dat seama ca erau cel putin 100 de persoane la coada – in gari au loc special unde astepti taxi si regula de stat la coada aproape functioneaza.
Primul lucru cand m-am pus la coada am cautat pe cineva sa-mi scrie in caractere chinezesti pe o hartie numele hostelului si strada. In timp ce incercam sa depistez o persoana ce m-ar putea ajuta, au aparut doi “taximetristi de ocazie” si au inceput sa intrebe pe acolo cine vrea transport. Si erau atat de stresanti, vorbeau tare, repede si agitat, de numai ascultandu-i deveneai iritat. Ceva de genul tipului din Kuala Lumpur care a vrut sa ne vanda bilete de autobuz. Si cum ma incruntam eu asa ca deja devenisem iritata, a venit unul la mine si mi-a facut semn ca ma duce cu 50 RMB unde am nevoie sa merg. Eu n-am platit niciodata mai mult de 25 pe taxi, nici macar in Shanghai, asa ca stiam clar ca e un pret mult prea mare. Am facut semn ca nu si am continuat sa caut pe cineva sa ma ajute. Am gasit un cuplu tanar, si insul a inceput sa scrie pe hartia ce i-o dadusem. Taximetristul a venit langa noi, s-a uitat la numele hostelului si a urlat ca stie unde e si ca ma poate duce (asta mi-au tradus ceilalti). Si mi-a zis 40. Si-am zis nu din nou, am luat hartia si m-am intors cu spatele. Stiam ca hostelul e chiar langa lac, deci afara din oras, dar eram sigura ca nu poate fi mai mult de 30 RMB.

Tot stand acolo am observat ca veneau cam 2-3 taxi-uri pe minut, ceea ce insemna ca puteam sa stau acolo bine peste o ora. Pana sa apuc sa-mi pun ordine in ganduri a veni din nou tipul la mine, super super agitat, mi-a facut semn ca 30RMB si nici n-a asteptat sa zic eu nimic, mi-a luat geanta din brate si a inceput sa mearga spre iesire. Eu am ramas masca, m-am uita in jur, toata lumea era masca, i-am intrebat ce-a zis si unii au reusit sa-mi spuna ca a mai gasit pe cineva si stie unde e hostelul meu, asa ca ma duce acolo. Eu n-am mai avut ce face, tipul era deja departe asa ca m-am luat dupa el si am vazut ca mai luase o familie tanara cu un copil. Tatal mi-a zis in engleza “30 de la mine, 30 de la tine, face omul 60”. Am ajuns la masina lui, un fel de dubita, si mi-a deschis cu foarta multa politete usa, aratandu-mi ca am privilegiul sa stau in fata. L-am rugat pe tipul ce vorbea engleza sa se asigure ca soferul stie intr-adevar unde sa ma duca, si-a zis da, da, stie, langa lac. Stiam si eu ca e langa lac asa ca m-am linistit, omul parea oricum foarte sigur pe ceea ce facea. Asa ca am pornit, dupa 15 minute cei 3 au coborat asa ca am ramas eu cu soferul si ne-am continuat drumul. Era foarte ciudat ca stia engleza cam cat stiam eu chineza, probabil chiar mai putin. Asa ca uneori mai zicea cate un cuvant in chineza sau imi mai arata cate ceva si eu dadeam din cap viguros. Comunicare a-ntaia! La un moment dat am ajuns la un semafor si el se uita la nu stiu ce in portofel cand s-a facut verde, asa ca i-am facut semn ca e verde si el a dat din cap si a zis “OK”. A fost singurul cuvant in engleza pe care l-a zis, si m-am amuzat teribil.

Dupa inca 15 minute am ajuns la un hostel, si el cu mare satisfactie mi-a aratat pancarta de la intrare, ceva de genul “am ajuns”. M-am uitat si am vazut ca era de fapt un alt hostel. Of nu, parca ma asteptasem la asta… Ok deci, ce ne face acum? Incepuse deja sa se intunece, habar n-aveam unde sunt si, mai grav, nici unde trebuia sa ajung. Am cautat din nou mesajul de la Jane, tipa din Shangai, si am vazut acolo la sfarsit un numar de telefon. Foarte fericita am sunat la numarul respectiv si cei de la receptie i-au explicat soferului unde trebuie sa ajungem. Numai ca el dupa ce a terminat convorbirea s-a intors catre mine si a inceput sa gesticuleze cum ca hostelul ala e ataaaatttt de departe incat nu ma poate duce cu 30RMB, trebuie sa platesc 60. Cat am vazut am ramas tablou, cu toate ca ma asteptasem si la chestia asta. Si m-am uitat la el, am dat din umeri si i-am zis in engleza sau poate in romaneste “Pai tu ai zis ca stii unde sa ma duci, e vina mea ca m-ai luat aproape cu forta si m-ai adus habar n-am unde? Daca nu stiai exact unde e nu trebuia sa ma iei, nu-i vina mea ca e asa departe”. El evident neintelegand nimic a inceput sa se agite si sa-mi explice ca el a crezut ca e aici, aproape, dar e de fapt foarte departe si nu poate sa ma duca cu 30. Eu m-am rasculat din nou si atunci a zis 50 si a pornit motorul bombanind de numa in chineza. Si eu bombaneam de numa in engleza/romaneste, asa ca restul drumului ni l-am petrecut incruntati amandoi si bombanind fiecare in limba lui.