(urmare la articolul despre decizia de a veni în America Centrală)

Mai sunt trei săptămâni până la data orientativă când aș vrea să plec.
Se întâmplă atât de multe în interiorul meu și în viața mea exterioară încât nu am spațiu mental să decid care ar fi cele mai bune date de plecare și sosire.

Pornesc din Timișoara și am de făcut minim 4 opriri până la București, de unde intenționez să zbor. Mă copleșește ideea de a face bagaje pentru cele câteva evenimente pe care le am programate în aceste opriri, precum și pentru aproape 2 luni de aventură central americană, ținând cont că azi e încă iarnă, însă până plec va fi primăvară, și când mă întorc va fi deja vară.

În seara dinainte de a pleca deschid toate ușile dulapului de haine și pentru fiecare haină pe care o pun pe pat pentru a lua cu mine, pun cel puțin una pe lângă pat, realizând că nu îmi mai aparține mie. Că își caută o altă femeie pentru a-și continua călătoria, pentru că mie nu îmi mai aduce bucurie.
(De când urmez filozofia lui Marie Kondo de a alege ce obiecte să păstrez în viața mea pe baza întrebării “Îmi aduce asta bucurie?”, viața mea s-a schimbat masiv. În foarte, foarte bine)

Rămâne minim o treime și în dulap, iar apoi pun lucrurile de pe pat în două valize și închid ochii, sperând că e bine.  
Am împachetat și cizme și ponchouri și costume de baie, eșarfe de pus la gât și de întins pe plajă, tinctură de răceală și cremă de protecție solară. Îmi dau seama că nu am mai făcut bagaje de urcat cu ele în avion, și mai ales de zburat peste ocean, și mai ales de stat 2 luni, de 3 ani de zile. Îmi e clar că am împachetat mult mai mult decât am nevoie, așa fac mereu când sunt copleșită, însă știu că am trei săptămâni să-mi revin.

Tic-tac.
Mai sunt două săptămâni și sunt în penultima locație înainte de a ajunge în București. Îmi iau, în final, bilet.
Curând după, mă lovește în moalele capului realizarea că eu acum o săptămână am împachetat pentru Barbie, însă cine pleacă în această călătorie pare a fi Artemis, exploratoarea și aventuriera mea interioară. Rămân în contemplare profundă, și oarecare confuzie.
Totuși, cine pleacă în această călătorie? Barbie din mine, sau Artemis? Sau Afrodita gata să se abandoneze înapoi în spuma mării, de unde s-a și născut? Sau altcineva?

Până a doua zi dimineața știu că, într-o anumită măsură, toate 3 vor în Costa Rica. Și asta se simte tare bine. Putem gestiona toate astea cu un singur loc în avion.

Aranjez să mi se trimită de acasă rucsacul de călătorie, cu care am străbătut America de Sud acum 10 ani. Atunci erau în el 8 kg de lucruri, doar ale lui Artemis, pentru că pe atunci pe Barbie o judecam masiv și o respingeam, iar pe Afrodita nici nu știam că aș putea vreodată să o îmbrățisez sau întrupez.

Las valiza cea mare în urmă și pornesc spre București cu o valiză mică și un rucsac mare.

Prima noapte în Bucuresti, cu 10 zile înainte de plecare. Am febră mare și mă doare tot corpul, fiecare mișcare îmi cere ditamai efortul. Mă surprind simțind ceva extrem de ne-familiar mie: anxietate legată de călătorie.
Dar unde mă duc eu, totuși?
Și de ce?
Și ce știu eu despre acele locuri?
Și ce voi face acolo?

Mă surprind foarte, foarte tare aceste gânduri, pentru că nu le-am avut niciodată. Nici când am pornit spre Asia la 20 de ani, nici America de Sud la 25, nici Orientul Apropiat sau  Africa la 28. Așa ca de unde vin ele taman acum, după aproape două decenii, când sunt oarecum și mai înțeleaptă, vreau eu să cred?

Știu că plec în Costa Rica pentru că simt că mă cheamă tare puternic acel tărâm. Așa mi-am “ales” mereu destinațiile, sau mai bine spus m-au ales ele pe mine – cineva sau ceva de acolo m-a chemat, fie că a fost o persoană sau un eveniment sau o emoție puternică în interior.
Iar modul în care călătoresc nu mai e demult cu hărți listate (sau măcar vizionate înainte), cu topuri de lucruri de văzut de pe Trip Advisor sau din Lonely Planet, de cele mai multe ori nici măcar punând numele tării într-un simplu Google search. Îmi doresc să merg cu mintea ne-alterată de părerile altora, si să simt ce simt eu, prin experiență directă. Mă încred deplin în ceea ce apare în calea mea acolo, în ghidarea oamenilor de la fața locului, în întâlnirile și experiențele pe care nu aș avea cum să le plănuiesc pe internet, în mesajele locului și darurile pe care le are pentru mine. Desigur că nu funcționează pentru toată lumea acest mod de a călători, însă e ceea ce are sens pentru mine.

În zilele ce urmează, anxietatea mi se accentuează. 
Unde merg, eu totuși? Și de ce?
Știu răspunsurile acestea la nivel profund, însă mintea mea se tot trezește panicată când îmi e lumea mai dragă, și iar trebuie să o iau în brațe să o liniștesc, reamintindu-mi că și Hestia, sau Mistica, sau Preoteasa, vine în această călătorie. Acea parte din mine care face pasul în necunoscut cu toată încrederea din univers, știind că e sprijinită și susținută necondiționat, și că își co-crează în orice clipă experiențele vieții.
Cea care știe că dacă simt atât de puternic chemarea, locul va avea cu certitudine grijă de mine și îmi va ghida pașii, atâta vreme cât rămân prezentă în inima mea. 

Respir.

Tic-tac.
Două zile înainte de plecare. Viața mea exterioară se liniștește suficient încât să intru pe internet să îmi rezerv cazare pentru prima noapte în Panama City. Nu știu câte zile voi rămâne în Panama înainte să trec granița spre Costa Rica să mă văd cu prietena mea DJ (totul va depinde de cum mă simt în această țară), însă știu că aterizez la 6 seara, așa că musai cazare pentru o noapte îmi trebuie.

Mă ia iar cu anxietate.
Panama City. 
Cum ajung de la aeroport în oraș?
Verific la ce oră apune soarele în Panama, îmi dă între 6 si 7 seara, deci e clar că atunci când ies din aeroport e deja întuneric. Nu știu cum voi face să nu îmi încalc principiul de a nu lua taxi singură când sunt într-o țară străină, însă voi vedea atunci, pentru că de acum n-am cum să știu.

Cazare.
Mă întorc la default-ul de pe când călătoream singură în Asia – hosteluri. Îmi oferă pe departe cea mai mare siguranță și sunt locurile unde găsești de toate – parteneri de călătorie, idei, informații de tot felul, sprijin și ghizi, conversații fascinante.
Nu găsești mereu intimitate, însă totul depinde de ce nevoi sunt prioritare în orice clipă.
Iar pentru mine acum sunt prioritare siguranța, informațiile și conexiunile cu alți oameni, așa că merg la hostelworld.com și de indată ce mi se aseaza ochii pe pagină, pe numele hotelului și pe poze, știu pe care îl voi alege. Doar pentru a-mi satisface nevoia minții citesc descrierea de la încă 2, care mă lasă rece, așa că rezerv rapid o noapte la Mamallena și basta. Restul detaliilor se vor arăta pe parcurs.  

Zece ore înaintea plecării.
Cântăresc rucsacul – success! 
Are exact 8 kilograme, cât am decis că vreau să aibă, pentru că îmi doresc să “travel light”, cum zice americanul, adică să plec în această călătorie cu cât mai puțin bagaj de orice fel, începând cu cel fizic. Nu vreau să am grija lucrurilor, să car o mulțime de obiecte în spate doar ca să… ce anume, nu prea știu și nu prea înțeleg. Știu că am trăit un an întreg cu 8kg de lucruri și uneori și acelea s-au dovedit a fi prea multe, n-am cum să am nevoie de și mai mult acum. 

Afroditei i-am pus două eșarfe în care să se învelească în drum spre plajă, și suspectez oricum că acestea vor fi cele mai utilizate obiecte din rucsac. 
Lui Artemis i-am pus bocancii și niște pantaloni lungi pentru drumurile prin junglă, Barbie are 3 rochițe și câteva perechi de cercei.
I-am pus și Hestiei o fustă lungă just în case, de multe ori ajută și în relația cu țânțarii. 
Atenei i-am pus o carte, fără convingerea că o voi deschide, însă dă mereu bine să ai așa ceva cu tine. 
În ultimul timp găsesc enorm de greu să mai primesc input din exterior. Sunt într-una din acele faze din viața mea în care am nevoie să las să se așeze tot ceea ce am primit și, mai ales, să las să iasă din mine ce e așezat pentru a face loc să primesc mai mult. Așa că pun cu mine laptopul, că se simte că e de scris. Cine exact va scrie nu știu încă, însă terenul măcar să fie pregătit.

Restul femeilor din interiorul meu sunt în vacanță.

Las încă o valiză în urmă.

Tic-tac.
Ajung în aeroport la 4.30 dimineața.
Am dormit 3 ore și sunt suficient de obosită încât să simt încă suta de anxietăți, vis-a-vis de bagaj, de covid, de escala din Paris, de ajunsul la hostel în Panama City, până și de mâncarea din avion, unde am uitat să comunic cererea de meniu vegetarian. 

Însă mai vie ca oricare e în mine întrebarea 
“Unde mă duc eu? Cum e viața acolo? Și ce voi face eu acolo?”
De îndată ce ajung la poarta de îmbarcare și îmi dau seama câți ucraineni vor zbura alături de mine spre Franța, mă întreb în ce măsură auzeam, de fapt, gândurile lor. 
“Unde mă duc eu? Cum e viața acolo? Și ce voi face eu acolo?”

Curând după ce decolăm, cuplul de lângă mine e mutat pe niște locuri din față pentru că avionul are întârziere si ei au nevoie să coboare urgent. Dintr-o dată mă văd cu 3 locuri doar pentru mine, și după ce mă încearcă o urmă de vinovăție din seria celei din articolul trecut, gândindu-mă că poate ar trebui să “salvez” pe cineva oferind unul dintre ele, decid că cine are nevoie să fie salvată acum sunt chiar eu, cu cele 3 ore dormite azi noapte și cele 20 de ore de călătorie ce mă așteaptă.

Așa că mulțumesc aceluiași univers care mă sprijină infinit și necondiționat și pic într-un somn profund, din care mă trezește doar anunțul că ne pregătim să aterizăm. Sunt atât de recunoscătoare pentru această superputere pe care o am de a dormi în orice condiții, inclusiv în picioare dacă e cazul, pentru că știu că fără ea Artemis ar fi suferit enorm de-a lungul anilor.

Am o escală de 5 ore în Paris.
În trecut iubeam să fiu în aeroporturi. Ceva din acel dute-vino continuu, de oameni care sunt în drum spre undeva, mixul acela de călători de toate culorile și cu toate poveștile lumii mă făcea să mă simt atât de acasă…Sunt curioasă cum se va simți acum, după 3 ani, în timp de covid, când eu le scot pe Artemis și Barbie la plimbare.

Iubesc cât e de gol aeroportul. Și cât e de liniște. Petrec 5 ore splendide cu o cafea mare de tot și cu laptopul meu care îmi permite și să scriu cuvinte pe pagina albă, și să mă conectez cu oameni de acasă, și anxietatea pare să se fi redus considerabil, și liniștea aceasta pe care o simt e absolut delicioasă!

~~~
Avionul are o oră întârziere, deci deja știu că va fi și mai întuneric la ieșirea din aeroport.
Nu-i bai.
Oare ce magie e posibilă pentru ca eu să ajung cu ușurință și grație acolo unde am nevoie?

De îndată ce mă așez pe scaun în avion, locul de la culoar, domnul de la geam se apleacă spre mine și îmi transmite mai mult prin limbajul semnelor că locul dintre noi e liber pentru că “My friend… sick… not here”. Noh, că iar mi-a făcut universul un cadou. Un loc liber între tine și vecin pe un zbor de 12 ceasuri e ceva cam mare chestie. 

Apăs butoanele de pe televizorul mic din fața mea. Pe lângă filme si seriale si muzică si documentare, văd o categorie nouă mie – Wellness. 
No binie no, asta ce-o mai fi? 
Când intru pe ea, pe lângă tehnici de respirație, meditație pentru Mama Pământ.
Semne bune anul are, după cum pare. Semne bune. 

Îmi petrec de minune cele 12 ore, una dintre care comunicând cu bărbatul de lângă mine care vorbește doar germană, iar eu nu vorbesc deloc germană. Învârtim de zece ori globul pământesc de pe ecranul dintre noi, povestind despre locurile pe unde am fost, fiind impresionați cum 10 cuvinte în comun ne pot oferi o comunicare atât de fructuoasă.

Aterizăm la 7 seara.
Să pot ajunge la secțiunea de control pașapoarte trebuie să completez un formular online, doar că netul nu mă ajută, și nu știu cum să scanez codul QR, și apoi formularul nu se vrea completat.
Reușesc totuși să completez înainte să îmi expire cele 30 de minute de wi-fi gratuit, însă pe când să îl arăt ofițerului de control nu îl mai găsesc pe telefon.
Așa că trebuie să mă întorc la loc unde bate wifi-ul, să cumpăr net, să completez din nou, să mă pun la o coadă muuuult mai lungă decât cea inițială și să ajung la poarta de ieșire din aeroport aproape de ora 9.
Două ceasuri să ies dintr-un aeroport relativ minuscul.
Cum am reușit performanța asta?
Asta o fi testul de intrare? mă întreb. 
Inițierea. 
Probele. 
Și dacă trec, atunci totul devine mai ușor și în final ajung la premiul cel mare? 🙂

Mai am 3% baterie la telefon, wifi deja nu mai am, și știu doar că aș putea să chem un Uber, dacă as avea wifi și baterie la telefon. Întreb un paznic de o priză. Mi-o arată și mă duc spre ea cu bucurie, până îmi dau seama că mi-a scăpat un amănunt – să verific ce fel de prize sunt în America Centrală. Făcusem presupunerea că e ca în America de Sud, și presupunerea mea e desigur grozav de eronată, pentru că aici prizele sunt în stil american, iar eu nu am adaptor.

E 9 seara și aș putea să chem un Uber, dacă aș avea baterie la telefon și wifi.

(va urma)