În ultimele 3 zile am auzit despre 8 (!!!) oameni care au plecat dintre noi, iar asta doar din cercul meu de cunoscuți și FB. Din cei 8, doar 2 aveau legătură cu virusul cel mai popular al momentului.

Cred că în perioada ce vine, din ce mai mulți oameni vor alege să plece, iar când va fi vorba de unii apropiați nouă, sănătatea noastră emoțională e posibil să fie scuturată din temelii. 
Atitudinea vis-a-vis de moarte e ceva ce învățăm de-a lungul vieții, și nu îmi pare că religia ortodoxă română ne-a oferit cel mai sănătos model sau mod de relaționare cu moartea.  

BUNICA MEA

Exact acum un an, treceam printr-un proces extrem de intens de întâlnire cu moartea cuiva drag. Eram în spital cu bunica mea, unde am stat 3 săptămâni, după care am mai dormit 2 luni pe jos lângă patul ei, acasă, până a ales să plece. Au fost, pentru mine, 3 luni transformaționale. Un fel de rit de trecere, unul dintre multele ei cadouri pentru mine. 

Bunica a fost prima persoana de care eu m-am atașat pe aceasta lume, ea fiind cea care m-a crescut în primii ani de viață, când sistemul era de așa natură încât mama și tata erau nevoiți să fie părinți de weekend. La bunica am stat de când am fost pusă în ghips, la 5 luni, când au descoperit că m-am născut cu displazie bilaterală de bazin, și ea a fost cea care m-a îngrijit în acea perioadă. Ea a fost prima ființă prin care eu mi-am conturat existența aici pe pământ.

De aceea, la început, nu mă putem opri din plâns prin băile spitalelor. Îmi tot spuneam, “Iunia, tu știi atatea tehnici de gestionare a emotiilor, respiră, respiră, observă, acceptă, înțelege”. Nimic nu funcționa, pentru că fetița aceea mică, fetița care era atașată de “zeița bunica”, nu putea fi împăcată cu nicio tehnică de respirație. Au fost nevoie de câteva săptamâni de a o ține în brațe pe bunica, în timp ce ea era pregatită să plece, pentru a o împăca pe fetiță, pentru a mă împăca pe mine adult.

MOARTEA NU DOARE

Moartea nu doare. Atașamentul e cel care doare. Absența lor din viața noastră doare. De aceea moartea îi doare pe cei care rămân, nu pe cei care pleacă (cel putin pe cei ce pleacă constient).

Pe cei care pleacă îi doare moartea doar dacă nu au trăit viața cu adevărat. Și oricine a trecut printr-o întâlnire cu moartea (la mine s-a întâmplat la 25 de ani) vă poate spune că regretul apare doar dacă nu am trăit viața așa cum ne-am fi dorit: autentic. 

Pe cei ce rămân îi doare cel mai mult moartea dacă nu au trăit plenar viața alături de cel/cea care a plecat. Dacă au rămas vorbe sau experiențe de împărtăsit între ei. Dacă a rămas ceva deschis, neacceptat, neprocesat. Îi doare și dacă percep moartea doar prin lentile care spun că e un sfârșit, si o despărțire, unii spun chiar eternă. Dacă înțelegem, însă, că moartea nu e separată de viață, ci e parte din ea, că e cel mai natural proces al existenței noastre pe Pământ, atunci împăcarea devine mai facilă. Sunt culturi care încă sărbatoresc atunci când cineva părăseste planul fizic. Până și la noi se păstrează obiceiuri pagâne, iar în unele locuri, priveghiul e presărat cu râsete, cu joc de cărti, cu sărbătorire a vieții și tranziției persoanei care a plecat.

Nu sunt la punctul în care să îmi fi depașit atașamentul față de persoanele dragi mie, așa că nu sunt în măsură să vă spun cum se simte asta. Știu însă din proprie experiență că sunt lucruri pe care le putem face pentru a ne ușura procesul, și pe acestea vi le împărtășesc.

MOARTEA CONSTIENTĂ 

Exista oameni care mor conștienti. Pe aceia îi numim Maeștri. Poate ați avut și voi maeștri în familiile voastre, sau ați auzit de ei. Sunt acei oameni care își anunță familiile “Gata, plec. În 2 ore. Sau 2 zile”. Și apoi pleacă atât de liniștiți și împăcați, încât ce mai doare e doar atașamentul, sau egoismul, celor care rămân. Străbunica mea și-a anunțat fiica: “Gata. Spală-mă. Îmbracă-mă. E timpul” Fiica ei și-a sunat repede surorile. Când au intrat toate 3 în camera Bunicii Bătrâne, cum îi spuneam noi, și au îngenunchiat lângă patul ei, ea s-a uitat la fiecare dintre ele câteva secunde, și apoi a închis ochii. Atât.

Bunica ne-a spus în 11 decembrie 2019, după ce și-a revenit dintr-o semi-comă de 3 saptămâni, mie și mamei: 

“No, ridicați-mă, și îmbracați-mă, că vreau să mă culc”.
“Păi și în ce vrei să te îmbrăcăm, bunică? (ea fiind oricum îmbrăcată doar în pijamale deja de 6 săptămâni).
“În hainele de mort”.
“În … ce?”
“În hainele de mort”
“Dar știi că mâine vine Silviu? (fratele meu era plecat de 2 săptămâni din tară, și mama își dorea ca el să apuce să o mai vadă)
“Știu”
“Si nu vrei să-l astepți”
“No binie…”
“Și știi că in 2 săptămâni e Craciunul?”
“Știu” 
“Si nu vrei să îl petreci cu noi?”
“No binie”

Bunica era obosită. Însă a stat încă 6 săptămâni, timp în care am trăit lângă ea experiențe pe care nici măcar nu le-am citit în cărți. Avea regresii spontane în momente din viața ei când i-a fost greu, și striga, și se văita, și le retrăia fiind întinsă în patul ei, în căldură și singuranță.

“Aloooo!! Aloooo!!” auzeam în mijlocul noptii.
“Alooooo, da faceți un foc aici, că la tăți ni-i frig!! Nu vedeți că la tăți ni-i frig, aici lângă pădure?”
Bunica a fost refugiată 4 ani în timpul războiului, și a dormit pe lângă pădure, și pe lângă căruță, în frig si în frică, noapte după noapte. Iar în acele 6 săptămâni, și-a retrăit viața din siguranța patului ei cald.

“Da’ nu faceți și voi o mămăligă, să dați la copii? N-auziti cum plâng copiii??”
Și-a retrait viața din siguranța meselor calde ce ii erau servite cu iubire, oricând avea nevoie.

“Aiestia nu se mai satură de băutură. Da’ du-mă, du-mă și pe mine acolo unde se întâlnesc numa femeile”
Și-a retrait viața din siguranta fizică, înconjurată de iubire pură și vindecătoare.

În cercurile de specialitate, asta se numește terapie. 
În cele 2 luni acasă, Bunica a avut spațiul și cadrul să treacă printr-o extrem de puternică purificare fizică, mentală și emoțională, iar eu, mama și mătusa mea am avut privilegiul de a o însoți îndeaproape în acea călătorie, în timp ce și noi am trecut prin propriul proces vindecător.

Eu am încetat să plâng la sfârsitul a 4 zile în care mi-am dat voie să plâng tot ce era neplâns în interiorul meu, fără a mă mai cenzura, sau judeca, sau încerca să schimb ceea ce simt, sau să mă ascund, sau să orice.

Am încetat să plâng dupa ce am reușit să îi cer iertare bunicii mele pentru orice moment din viața noastră împreună în care am supărat-o în orice fel, cu voia sau fără voia mea, cu vorba sau cu fapta.

Am încetat să plâng după ce i-am spus cât de mult o iubesc, din nou și din nou, și cât de mult îi multumesc pentru tot ceea ce ea a reprezentat în viața mea, pentru tot ceea ce am învățat de la ea, pentru tot ceea ce am devenit ca om datorită ei. Pentru modul în care a avut grija de mine de când eram o mână de om, pentru iubirea pe care am simtit-o cu adevărat necondițonată, pentru faptul că, deși nu întelegea nimic din modul în care îmi trăiam viața, fiind atât de diferit de al ei, am simtit mereu acceptarea, aprobarea, încurajarea și iubirea ei. “Tu știi, dragu’ lu bunica… Numa să-ți fie ție bine”. Pentru faptul că, și atunci când eu îmi pierdeam răbdarea, ea nu se putea supăra pe mine niciodată. 

Îmi dădeam seama că plâng pentru că mă durea iubirea mea față de ea, iubirea egoistă care își dorea să o mai am lângă mine, chiar dacă ea era demult obosită de viață.

Mama m-a întrebat la un moment dat:
“Tu crezi ca ea stă pentru noi?”
“Știu sigur că stă și pentru noi”.

Bunica a plecat doar după ce am fost și noi pregătite ca ea să plece.
Nu toți vom avea luxul acesta. Ca cei dragi să astepte până noi suntem pregătiți. Știu cazuri în care oxigenarea persoanei cu Covid a scăzut atât de accelerat, încât a plecat în câteva ore. Fără a exista șansa nici unor cuvinte schimbate între ei și cei dragi.

Așa că, vă îndem cu iubire, în timp ce mă îndemn și pe mine spre același lucru:
– comunicați autentic cu oamenii dragi din viata voastră. Vorbiți cu ei direct și sincer, cu inimile deschise, chiar dacă n-ați făcut asta niciodată până acum, și chiar dacă vă temeți că ei nu ar ști cum să reacționeze, sau nu ar înțelege ce se întâmplă, sau ar crede ca v-ați dilit putin. Nu lăsați nimic nespus între voi, pentru că doare exrem de tare când nu mai putem primi feedback-ul lor direct.

– împăcați-vă cu cei cu care sunteți certați. Dacă pleacă înainte să faceți asta, regretul de după e mult mai greu de dus.

– cereți-vă iertare, chiar de la cei ce v-au greșit vouă. Aș vrea să pot să exprim în cuvinte eliberarea enormă ce vine o dată cu cuvintele “Te rog să mă ierți dacă ți-am greșit cu ceva, cu orice în viața asta, de am vrut sau nu am vrut. Nu am știut mai bine, nu am putut mai mult, și vreau să știi că îmi pare tare rău pentru tot, și te rog cu toată ființa mea să mă ierti”. În aceste cuvinte stă probabil cea mai dulce și profundă eliberare emoțională. Oferiți-vă acest cadou.

– spuneți “mulțumesc” oamenilor din viața voastră. “Îți mulțumesc pentru tot ceea ce am trăit alături de tine, pentru ceea ce am învățat de la tine, pentru momentele sublime care m-au făcut să realizez ce dar minunat e viața. Îți mulțumesc pentru sprijinul tău de-a lungul vieții, pentru iubirea neconditionată pe care am învățat-o de la tine, pentru că m-ai primit și acceptat exact așa cum sunt”. Faceți mulțumirile cât mai specifice pentru acea persoana, pentru experiența voastră de viață alături de el/ea.

– spuneți “te iubesc”.  Chiar dacă n-ați mai spus-o niciodată acelei persoane, chiar dacă simtiți cum cuvintele vă ard. Spuneți “te iubesc”.

Mai multe persoane mi-au spus în ultimele zile că nici nu pot sta cu gândul că cineva drag ar putea să plece de lângă ei. Din păcate, pentru cei mai mulți dintre noi, aceasta va fi o realitate. Putem să stăm în negare și speranța că nu vom fi noi, sau putem să alegem acum deschiderea, eliberarea, vindecarea, împăcarea, acceptarea, calea mai usoară.
Sigur nu pierdem nimic.
După, e mult mai greu.
De fapt, nu avem nevoie să asteptam nimic pentru a le spune celor dragi “Te rog să mă ierti pentru orice ți-am gresit în viața noastră împreună. Îți multumesc pentru tot ceea ce mi-ai oferit. Te iubesc nemărginit”.

Dacă momentan vă aflați în situația în care cineva a plecat și nu ați reusit să le spuneți toate acestea, vă îndemn să stiti că puteți să faceți asta și acum. Vă puteți conecta la persoana care a plecat, și puteți să îi spuneți 
“(numele), îmi pare rau. Te rog să mă ierți. Îți mulțumesc. Te iubesc”. 
Din nou și din nou și din nou, până când începeți să simțiți eliberarea, acceptarea, iubirea. 

Iar apoi, puteti să îndreptați aceleași cuvinte spre voi  
“(numele tău), îmi pare rau. Te rog să mă ierți. Îți mulțumesc. Te iubesc”. 
Din nou și din nou și din nou, până când începeți să simțiți eliberarea, acceptarea, iubirea față de voi.
Pentru mai multe detalii si explicații despre cum funcționează acest proces, vă recomand să căutați informații despre Ho’oponopono, tehnica extraordinar de puternică originară din Hawaii. 

CE ALTCEVA PUTEȚI SĂ FACEȚI în acest proces?

Cereți sprijin – nu amorțire (pastile de la psihiatru), ci sprijin real de la cineva care poate să stea cu emoțiile voastre, cu doliul vostru, cu tot ceea ce e prezent în voi. Poate să fie un prieten, un terapeut, o doula de moarte, un preot cu har.
Căutati alte perspective asupra morții – Cartea tibetana a vieții și a mortii e un extrem de bun început, ce oferă o cu totul altă perspectivă asupra vieții și morții decât aceea cu care am crescut majoritatea dintre noi.
Faceți un proces constient de închidere și încheiere – vă ofer aici, din toată inima, un model ce e parte din cursul “Energia emoțiilor” pe care l-am realizat împreună cu Amalia Ghiban la începutul pandemiei (puteți descarca PDF-ul direct accesând acest link)
Onorați procesul de doliu – cu toate cele ce le-am scris mai sus despre durerea ce vine din atașament și dintr-o anumită perspectivă asupra mortii, nu sustin nicio secundă negarea și detașarea mentală, superficială și prematură. E important să ne dăm voie să jelim atât cât simțim, să ne acceptăm și onorăm toate emoțiile, să ne luăm timpul de care avem nevoie și să avem grijă de noi în tot acest proces.

Nu știu la ce nivel de înțelegere trebuie să ajungem pentru ca despărțirea să nu mai doară. Poate că atâta vreme cât suntem oameni, tot doare. Poate despre asta e și vorba, asta înseamnă să fim oameni. Putem însă să ne facem procesul mai ușor pregătindu-ne din timp.

Am plâns enorm de mult scriind acest articol.
L-am scris, în primul rând, pentru mine. 
Sper să îți serveasca și ție, măcar cu 1% din ce ai nevoie.
Si dacă ți-a servit, te rog să îl dai mai departe spre alte persoane ce crezi că ar avea nevoie de acel 1% în această perioadă.
Haideți să fim alături unii de alții în acest proces.

Îți mulțumesc.
Te iubesc <3