Sunt in Estul Chinei, in Nanjing (la 300km de Shanghai) si am venit aici pentru un proiect cu un grup de studenti care vor sa aplice la universitati in Singapore sau America. Rolul meu e sa-i ajut sa se pregateasca pentru SAT (bacul American, cum il descria plastic un prieten), un test standardizat ce are doua componente: engleza si mate. Mate nu prea facem noi impreuna, pentru ca in general chinezii sunt mici genii cand vine vorba de mate. Fiind asa un mediu competitiv (cum ar veni esti in competitie cu 1,3 miliarde de oameni, trebuie sa te diferentiezi cumva), se pune mare accent pe educatie si elevii sunt foarte solicitati, uneori petrec 12-14 ore in scoala. Matematica nu e o problema, in schimb engleza e o adevarata provocare. Ei invata engleza in scoala, dar de la profesori chinezi care la randul lor au cunostinte limitate. Problema cea mai mare e cu vorbitul si cititul. La gramatica sunt asi pentru ca practic asta e cel mai usor de predat si invatat, nu necesita comunicare efectiva, trebuie doar sa memorezi reguli. Cand insa vine vorba de vocabular si vorbit, sunt la pamant. Si mai rau stau la capitolul pronuntie; majoritatea filmelor americane nu sunt subtitrate, ci sunt dublate. Asa ca bietii de ei nici nu prea au unde auzi limba engleza – doar de la profesorii lor care au auzit-o de la profesorii lor care au fost tot chinezi.

Astfel ca pentru multi dintre ei eu sunt practic prima persoana cu care au o conversatie in limba engleza. Si sunt atat de emotionati din cauza asta… si de timizi… Una dintre fete mi-a spus la inceput cand aveam o discutie in particular “I am sorry, but I feel many emotions when talking to you. In my town we almost never see a foreigner, and when we see one it is considered great luck. So please excuse me that I am so emotional”. Mi s-a inmuiat inima…

Cu toate ca Nanjing e un oras de doar 7 milioane de oameni, are un rol semnifcativ in istoria Chinei. A fost capitale Chinei de 10 ori in timpul diverselor Dinastii, ultima data inainte de 1912, cand China a devenit republica si capitala a fost mutata in Beijing. Nu e un oras deosebit de frumos… dar e decent. E o combinatie de vechi si nou; pe aceeasi strada vezi cladiri gri si foarte gri ce mai degraba pot fi numite darapanaturi (in care oamenii locuiesc) si 20 de metri mai incolo zgarie-nori ce sunt in general cladiri de asigurari, banci, hoteluri sau diferite cladiri de birouri. Si acestea sunt tot pe tonuri de gri – minunata culoare comunista de care noi am inceput sa scapam se pare ca aici persista inca.

O treaba ce m-a socat la inceput dar cu care acum am ajuns sa ma obisnuiesc este felul in care oamenii se holbeaza la mine cand merg pe strada. Asta pentru ca strainii sunt inca o raritate aici, si cu pletele-mi cvasi blonde si mai ales crete (chinezii au cu totii parul drept si negru) nu prea am sanse sa trec neobservata. Ii simt cum se uita la mine, ii vad cum intorc capul dupa mine pe strada si ii aud cum vorbesc intre ei despre mine (desigur ca nu ii si inteleg, dar ma prind din priviri ca eu sunt subiectul conversatiei). Ce se intampla destul de des e faptul ca uneori trec pe langa cineva si apoi aud din spate “Hello”. Asta pentru ca ar vrea sa vorbeasca cu mine, dar sunt prea jenati sa intre in vorba. Unii mai “curajosi” incep sa vorbeasca in engleza intre ei cand sunt langa mine. Eram de exemplu intr-un supermarket, incercam din greu sa studiez niste produse chinezesti, cand a venit langa mine o familie de tata, mama si fiica. Initial vorbeau in mandarina, dar apoi tatal a inceput sa le intrebe “oo, how about this one? this one is good? yes, i like this one”. Nu am fost sigura daca vroia sa faca misto (cum stim prea bine ca se intampla pe la noi) sau daca vroia intr-adevar sa vorbeasca cu mine. Am aflat mai apoi ca era a doua varianta, pentru ca se pare ca nu e considerat cuviincios ca un barbat sa intre in vorba cu o femeie, mai ales straina. Asa ca de multe ori ii pun pe copii “Say hello to the lady” si daca incepi sa vorbesti cu copilul atunci e admis prin copil sa inceapa si barbatul sa vorbeasca cu tine. Alteori, cand trec pe langa un grup, se uita cu totii la mine si imi zic “Helloooo”… de-a dreptul adorabil!

Un alt lucru ce m-a frapat aici la inceput a fost cat de draguti sunt oamenii cu mine. Sunt exagerat de draguti!!! Atat de draguti incat uneori ma simt prost din cauza asta. Oamenii asteapta sa urc eu prima in lift, zambesc mereu si spun multumesc dupa ce spun eu multumesc. Cei care stiu cat de cat engleza imi spun mereu cat e de emotionant este pentru ei sa stea de povesti cu mine, pentru ca nu se intampla prea des sa intalneasca straini si mai ales sa si vorbeasca cu ei. Cei cu care nu pot sa conversez se uita la mine si zambesc mereu, iar daca se intampla sa cumpar de exemplu fructe de la un stand din strada si sa spun xie xie ni (multumesc), vanzatorul/vanzatoarea incepe sa vorbeasca cu mine cu mult entuziasm in mandarina. Si atunci eu zambesc si mai larg, multumesc din nou si ma retrag incet incet…

E cu adevarat o placere sa conversez cu ei, sub orice forma ar fi aceata conversatie. 🙂