Ni s-a spus ca nu dureaza mai mult de o ora sa ajungi in Puerto Iguazu din Ciudad del Este; în mod naiv am luat informatia drept adevar, deşi a venit de la aceeaşi domnisoara din terminalul de autobuze care ne dezinformase de cateva ori inainte. Eh, asta primesti atunci cand refuzi sa inveti din greseli!

In fine, ne-am gândit ca dacă ne trezim la 7 dimineata reusim sa ajungem in Puerto Iguazu, sa ne cazam repede intr-un hostel şi apoi sa mergem sa vedem cascadele în aceeaşi zi. Desigur totul s-a întâmplat exact cum am planuit. Deloc! La două ore după ce am urcat în autobuz ne luptam inca să iesim de pe drumul principal din Ciudad del Este. Traficul era incredibil! Am inteles atunci mult mai bine de ce văzusem atâtea taxiuri motocicleta în oraş: traficul nebun e peisaj obişnuit aici şi oameni care doresc sa ajung la frontieră mai rapid incaleca pe un taxi cu doua roti şi ajung acolo imediat. Am aflat mai târziu ca mulţi oameni preferă chiar să parcurgă pe jos cei câţiva kilometri până la frontiera mai degrabă decât să aştepte în trafic – adevărul e că e cu siguranţă mult mai rapid. Călătoria noastra de o oră s-a transformat intr-o calatorie de 5 ore, şi pana acum devenise deja clar că nu aveam sa vedem nici o cascada in ziua respectiva. Ştiam că ai nevoie de o zi întreagă pentru a te bucura de cascade pe partea Argentiniana (spre deosebire de partea Braziliana unde jumatate de zi e suficient), şi aveam de gand sa urmam sfatul asta!

Asta era de asemenea ziua în care aveam sa-i spunem ramas bun lui Jess, care se intorcea in Buenos Aires şi apoi urma sa zboare acasă pentru aniversarea de 50 de ani de casatorie a bunicilor ei. După distracţia nemaipomenita din ultimele 10 zile a fost un moment putin trist, desigur, dar Europa e un continent foarte mic, asa ca am stiut ca la revederele nostru era mai degraba un “Pe mai târziu!”:) .

Ne-am petrecut restul zilei rătacind prin oraş şi seara am poposit intr-un restaurant din apropierea hostelului pentru o ultima cina de empanadas şi vin bun argentinian, de care incepea deja sa ne fie dor. Am fost şocaţi la vederea unui cuplu de vârstă mijlocie care a comandat şi apoi a mâncat 2 farfurii de cartofi fierti, 2 de cartofi prajiti, una de orez, una de fasole, 2 empanadas (produse de patiserie), 2 chifle mari şi 6 bucăţi mari de carne, tot festinul asta incununat cu 2 prăjituri şi spălat cu 1litru de bere locala. Reactia Bocai a fost: ”Uau … asta-i mult, chiar dacă nu au mâncat nimic toată ziua”.

Reactia mea a fost: ”Glumeşti? E mult si dacă nu au mâncat nimic tot anu’!”

Am concluzionat impreuna ca ”Argentinienii chiar pot sa manance, nu gluma…”

Am scris despre asta pe Facebook si prietenul meu Anant a exclamed “Aha, deci ei sunt vinovatii pentru foamea din lume!”. Mi-a parut atât hilar cat şi cu totul la fix!

În dimineaţa următoare entuziasmul nostru atingea culmi record cand am ajuns la terminalul de autobuze sa ne luam bilete spre cascade. Auzisem ca excursia cu barca e musai de facut chiar dacă înseamna ca apoi trebuie sa sărim peste niste mese sa ne resuscitam bugetul, asa ca ne-am luat un bilet si pentru barca. In total ziua urma sa ne coste 225 pesos (USD56). Ar face bine sa merite, ne-am gândit!

Ceea ce multa lume nu ştie e că Iguazu Falls sunt un conglomerat de cascade înconjurate de un parc imens de jungla subtropicala, asa ca poti sa petreci timp destul admirand diversele privelisti din imprejurimi. Am primit câteva sfaturi de la individul de la bilete (ce era extrem de fericit!): “Urcati in tren imediat ce ajungeti in parc şi mergeţi direct la Garganta del Diablo, apoi reveniti sa faceti traseele inferior şi superior. Cea mai buna parte a zilei pentru excursia cu barca e la 12-13, cand soarele e poziţionat perfect “.

Mai târziu am fost foarte fericiti ca i-am urmat sfatul!