Dupa plimbarea prin satuc, mama lui Raj a insistat sa-mi dea un saree cadou (nu mi-a venit sa cred ca imi da un saree, ma cunostea de-abia de cateva ore) si apoi ne-am strans lucrurile sa plecam. Pentru ca statia de autobuz era la vreo 20 min de mers pe jos, mama lui Raj a rugat-o pe o prietena de-a ei sa ne duca pana acolo. Dar prietena ei nu a venit cu o masina, cum imi imaginasem eu, ci cu un scuter!! Extraordinar! Asa ca l-a dus prima data pe Raj, l-a lasat acolo si s-a intors dupa mine. Eu nu-mi aduc aminte cand am fost ultima data pe asa ceva, cu atat mai putin cu o persoana pe care nu o cunosteam absolut deloc (si cu care nu puteam nici macar sa comunic). M-am cocotat pe scuter, mi-am pus casca si m-am prins cu putere cu mainile de parte din spate a scuterului. Am strigat un ultim salut din mers pentru mama lui Raj, si apoi m-am concentrat asupra drumului.  De-a deptul ingrozitor  a fostla inceput, aveam impresia ca o sa cad la fiecare curba si imi venea sa urlu din fundul plamanilor de groaza. In plus, de fiecare data cand dadeam intr-o groapa saream de pe locul meu si iar ma panicam ca o sa cad si iar imi venea sa urlu. Imi pusesem ochelarii de soare inainte sa ma urc pe motocicleta, iar acest simplu gest s-a dovedit foarte de ajutor, pentru ca la un moment dat mi i-am dat jos ca sa vad mai bine privelistea si au inceput sa-mi fluture genele intr-un asa hal incat n-am mai fost in stare sa vad nimic. Cand am ajuns la drumul mare, prietena mamei a inceput sa accelereze de-am prins o viteza considerabila; atunci mi-am oprit putin gandurile panicate, m-am uitat la mine de pe marginea drumului si am inceput sa rad in hohote. Imi imaginam cum aratam toata crispata cu mainile inclestate pe scuter, cu rucsacul in spate si pletele-mi iesite pe sub casca fluturand in toate directiile, cu ochelarii de soare pe nas si zambetul pana la urechi. Abia atunci am inceput sa ma bucur cu adevarat de plimbare, si sa savurez fiecare secunda. Grozava plimbare pana la sfarsit, grozava!!!