Initial politica a fost de nerestrictionare a imigratiei, asa ca au inceput sa apara pe insula o gramada de chinezi si indieni care si-au dat seama ce potential neexploatat exista aici. Ei au devenit comercianti si bancheri, in timp ce malaezienii indigeni au ramas in majoritate pescari. In timpul celui de-al doilea razboi mondial Singapore a fost sub ocupatie japoneza timp de 3 ani, timp in care japonezii au comis niste atrocitati de nedescris (cum de altfel au facut in atatea tari din Asia). Dupa capitularea japonezilor, in 1945, britanicii au reluat posesia asupra insulei, dar in 1959 Singapore a inceput sa se guverneze singura (inca sub BritishEmpire insa).
Independenta si-a castigat-o abia in 1965, si cu toate ca nu mai era satul amarat de pescari, situatia nu era roz deloc pe atunci. Fara resurse naturale, spatiu de locuit limitat, somaj, diferente rasiale enorme, presiune politica din Malaezia – deloc o situatie fericita. Lee Kuan Yew, primul ministru de atunci ce a ramas in functie timp de 31 de ani, este si acum considerat parintele tarii si este deosebit de respectat de toata lumea. E inca sfatuitor si mentor pentru guvernul de acum, al carui sef este chiar fiul sau.
Pentru ca si-a dat seama ca singura resursa a tarii-oras-insula este terenul ce se poate traversa dintr-o parte in alta in doua ore, precum si resursele umane, Lee Kuan Yew si-a concenrat strategia de dezvoltare in doua directii principale: investii straine si educatie. A deschis cu totul tara investitorilor straini (o politica de genul “veniti aici, deschideti-va fabrici pentru ca nu va cerem taxe si impozite”), principalul lui scop fiind creatrea de slujbe si infrastructura. Daca la inceput orice fel de fabrici si uzine erau acceptate, pe parcurs au inceput sa faca o selectie impunand taxe si impozite mari industriilor pe care nu le vroiau. Gradual au ajuns sa accepte in principal doar companii de servicii, si sunt in prezent centrul bancar al Asiei de Sud-Est.
In ceea ce priveste educatia, Singapore este momentan una dintre cele mai elitiste tari din lume la acest domeniu, iar sistemul de invatamant printre cele mai dure si apreciate din lume.
In prezent Singapore este a 6a cea mai bogata tara din lume din punct de vedere al PIB/locuitor. Oficial este republica parlamentara, dar cum de 50 de ani sunt condusi de acelasi partid, e de fapt o mica dictatura; se pare insa ca functioneaza foarte bine, asa ca singaporezii nu se plang prea tare. Spun “prea tare” pentru ca asta e unul primele lucruri pe care il afli dspre ei, si anume ca se plang in continuu. Asta pentru ca iau for granted toate lucrurile grozave pe care le au aici si pana nu ies pana in Malaezia, Indonezia sau oriunde altundeva in Asia, nu stiu sa aprecieze ceea ce au.
Mica asta dictatura se exprima printre altele prin lipsa libertatii presei si prin multe multe reguli care chiar sunt respectate pentru ca pedepsele sunt de-a dreptul descurajatoare – pedeapsa cu moartea pentru trafic de droguri, amenzi de sute de euro pentru aruncat gunoi pe strada si trecere neregulamentara. Importul de guma de mestecat e interzis – aici e foarte cald si pe vremea cand lumea mesteca guma si apoi o arunca pe jos se lipea de pantofi, sau ti se lipea de maini in autobuze etc. Asa ca pur si simplu e interzisa comercializarea. Amenda pentru scuipat pe jos nu stiu exact cat e, dar e de-a dreptul usturatoare. Toate aceste reguli se pare ca functioneaza si Singapore este intr-adevar o tara incredibil de curata, cum nu mi-am imaginat ca ar putea fi. Una dintre cele mai amuzante reguli este legata de fructul lor national, durian. E un fruct ce arata ca un arici pe din afara dar inauntru e o pulpa galbena, cremoasa. E un fruct controversat despre care se spune ca fie il adori, fi in detesti. Ideea e ca stii de la distanta impresionanta cand te apropii de un stand unde se vinde durians pentru ca emana un miros atat de puternic si de dezagreabil incat nu sti cum sa fugi mai repede in directia opusa. De aceea oamenii care mananca durian in general nu il iau acasa, ci il mananca acolo pe loc. Amuzant e ca la metrou si in auobuze vezi semne cu interzis mancarea si bautura, interzis fumatul, interzise substantele inflamabile si… interzis durian. Cand am vazut prima data am ras cu lacrimi pentru ca e asa de bizar sa vezi un panou cu obiecte interzise, si pe langa substantele inflamabile sa vezi amarat de fruct tepos. :)))).
In ceea ce priveste relatia mea personala cu acest fruct, dupa prima “experienta durian” am descoperit ca sunt din categoria celor care nu sunt fani impatimiti. E cu siguranta un fruct cum n-am mai intalnit, dar nici nu tin neaparat sa am un copac cu duriani in curtea casei.
Un alt lucru usor de observat este cat de dinamica e viata aici, singaporezii sunt intr-adevar in secolul vitezei. Lucreaza grozav de mult, 50-60 de ore pe saptamana e considerat normal. De asta totul e foarte la indemana, nu trebuie sa te deplasezi mai deloc pentru a face rost de ceva ce ai nevoie. Mijloacele de transport circula impresionat, metrourile la 5-7 min, autobuzele la 10 minute. Asta ar trebui sa fie un lucru bun, in schimb a dus la crearea unei natiuni exagerat de comode. Daca-i spui unui singaporez sa mearga pe jos 10 minute sa va uita la tine de parca ai fi innebunit. Am vrut intr-o zi sa merg pe jos pana la un supermarket despre care stiam ca e la o statie de metrou departare (deci 10, max 15 min de mers pe jos), dar nu stiam in ce directie sa o iau, asa ca am intrebat pe cineva pe strada. Cand am zis ca vreau sa merg pe jos tipa s-a schimbat la fata si aproape plina de panica mi-a spus “you CANNOT WALK to Mustafa!”. Nu aveam deloc energie si dorinta sa o conving pe dumneaei ca 15 min pentru mine e PUTIN, asa ca am ajuns sa iau metroul pentru o statie amarata. Partea nasoala e ca aceasta comoditate pare a fi molipsitoare…. oups!:p
Nu ma intelege gresit, nici mie nu m-ar place sa am durianul (copacul) in curte, dar e intr-adevar cel mai aromat fruct pe care l-am mancat.
🙂
Da, asa am patit si eu ca vroiam sa ajung din Yuo Chu Kang pana in Ang Mo Kio si am intrebat pe unde o iau. Era de mers tot inainte 15 minute pe care ei mi-au propus sa iau autobuzul 851 sau 854. Mie insa mi-a placut sa ma plimb pe jos sa mai admir natura. Intr-adevar e o tara foarte curata si sigura, ati uitat sa mentionati. Insa nu cred ca chipul acelui om de peste totate afisurie era caz real, era mai mult o “sperietura” pt cetateni dar si pt turisti. Nu-mi imaginez ca sistemul romanesc sa poata sa ajunga la acel nivel intr-o buna zi. Totul e perfect, educatia, mediul inconjurator, sistemul de transport, mallurile, Sentosa. Parca e un vis. Durianul e fantastic de bun, stateam la coada sa prind si eu unul, insa am invatat repede sa fac si eu prajituri din acel fruct. Nu mi-au placut gandacii insa care apar si la locuintele de stat si in condominii, nicicum nu scapi de ele. Insa alea sunt prea putin. Muncitorii indieni straini nu-mi place cum sunt tratati, doarece ca si la noi in tara, mai rau, sunt dusi cu duba 10 persoane in spate, ca si pe cartofi. Poate umpic si de aroganta si indiferenta. Insa sub aspect material, este o tara de vis.