Am fost inca o dată “norocusi” să ne aflam intr-un anumit loc la momentul potrivit, pentru că la doar câteva zile după ce am ajuns in Olleantaytambo micul oraş si-a sărbătorit cea de-a 137a aniversare de la independenţa. Sarbatoarea a început intr-o joi şi a continuat până duminică, cu parade în timpul zilei şi concerte şi petrecere în piaţa centrală în timpul nopţii. Am mers si noi sa petrecem vineri, cu gasca de la pensiune, si am papat un păstrăv imens şi delicios vândut de mamacha pe marginea drumului (am realizat mai târziu că asta e unul din lucrurile ce nu lipsesc niciodată de la orice sărbătoare mare, împreună cu chicha şi râuri de bere ce curg pe gâtlejurile fiecărui cetăţean). După păstrăv, chicea şi admirat de parade (oamenii din 35 de comunităţi din munti au coborat în ziua respectiva îmbrăcaţi în hainele lor tradiţionale şi purtand cu mandrie steagul comunităţii) am revenit la locul de sarbatoare seara la petrecere, cu unii dintre oaspetii de la pensiune: Dave, Jess şi Dave (un alt Dave). Cand am ajuns era in plina desfasurare un concert, versiunea Andină a lui Britney Spears, si după ce ea a terminat (şi Doamne ce fericiţi am fost ca a terminat), o alta trupa a intrat pe scenă. Fericirea noastra nu a durat mult pentru ca in următoarea oră i-am ascultat cantand niste melodii ce pentru noi au parut acelasi cântec cu versuri diferite. Ritmul era exact acelasi la toate melodiile, şi doar versurile păreau a se schimba din vreme-n vreme. Nimeni in afara de noi nu a partu sa fie deranjat de asta totusi, şi piaţa era plină de oameni ce beau bere, dansau cu foc şi se bucurau cum puteau mai bine de sarbatoare.
Până cand am decis sa plecam, curand după miezul nopţii, spiritele se incinsesera deja destul de serios si unii începusera deja sa se pocneasca între ei. Am văzut doar o mica galceava, doi indivizi ce erau atât de beti incat nici nu se puteau lupta cum se cuvine, ci mai mult cadeau unul pe celalalt si apoi la pamanat, dadeau pumni la aer şi se spurcau unul pe celalalt cu niste înjurături indescifrabile. Vreo doi poliţişti erau exact acolo, dar pareau mai mult amuzati decât alarmati, iar mai târziu am aflat ca astefel de scene sunt realitatea de zi cu zi pentru ei: oameni ce se imbata ridicol de tare si apoi incep sa se bata unul cu altul. Un om ne-a spus ranjind in timp ce plecam: “Oh, da, iata ca începe, aşteptaţi numai până putin mai târziu, vor fi batai peste tot!” Evident că nu am aşteptat, iar a doua zi l-am întâlnit pe Craig, un texan cu care ne imprietenisem si care gestiona unul dintre restaurantele din piata, iar el ne-a spus ca de dimineata când a venit la munca piata era acoperita de beţivii dormind pe troutuare, localnici şi gringos deopotrivă, cu nimic sub ei si nimic peste, chiar dacă nopţile in Vale se fac destul de reci. Am povestit despre nebunia asta cu alcoolul în regiune şi din pacate nu am putut ajunge la o concluzie despre motivul pentru care oamenii de aici beau atât de mult. Unii au spus plictiseala, altii obicei, cultură, “copiii fac ceea ce văd”… În orice caz, m-a făcut să mă gândesc la faptul extrem de trist pe care l-am constatat in calatoriile mele: ca prea multi oameni de peste tot de prin lume simt constant nevoia de a-si bea drumul inspre fericire.
Trist? Chiar e.
Prima noastra experienţă la o corida
Un alt lucru ce a avut loc în timpul festivităţilor a fost o lupta de tauri – ceva la care nici Boca şi nici eu nu mai luasem parte înainte, şi ceva ce nici macar nu stiusem ca e atât de popular în America de Sud. Ei bine, cred că ar fi fost greu pentru spaniol sa nu lase asa o tradiţie puternică în urma. Chiar dacă nu suntem sub nici o forma fani a ucinderii animalelor, şi mai ales doar pentru divertisment, am decis să mergem oricum sa privim coridei în speranţa ca vom înţelege mai bine care e treaba şi vom putea sa ne formam opinia şi judecata după. În final, e greu sa judeci ceva ce nu ai experimentat, corect?
Am avut noroc sa-l avem pe Miguel cu noi, care părea a fi chiar expert in lupte de tauri asa ca ne-a explicat tot ce aveam nevoie şi am vrut să ştim. Nu avusesem nici o idee cât de multe reguli sunt şi cât de complexă e această “artă” sau “sport”. Ca tauri trebuie să fie crescuti pana la 450-500 kilograme înainte de a fi folositi pentru luptă, şi durează 5 ani. Ca atunci cand un taur e scos pentru o luptă, e prima data cand paseste în ring, nu e niciodată folosit pentru “instruire” sau “antrenament” înainte. Ca singura modalitate in care iti poti da seama dacă taurul va fi un bun luptător e testandu-i mama si instinctul ei luptator. Ca în cazul în care un matador nu efectuează uciderea lin si discret, este amendat. Ca dacă o efectueaza cu adevărat discret primeşte una dintre urechile taurului, ambele urechi sau ambele urechi si coada. Ca se folosesc clovni in corida nu doar pentru a distra publicul, dar mai ales pentru a interveni atunci când un matador e în pericol, distragand atentia taurului. “Slujba lor e foarte riscanta”, ne-a spus Miguel, “sunt foarte curajosi sa aleaga un astfel de job”. Sau poate sunt dependenti de adrenalina, m-am gîndit. Sau poate sunt plini de vinovăţie pentru ceva din trecutul lor şi astă e modul lor de a se simti mai bine despre acel trecut. Sau sunt sinucigasi. Sau … cine poate stii, in final … Spectacolul trebuia să înceapa la ora 15 şi Miguel ne-a spus că ar trebui să fim acolo devreme ca sa prindem locuri bune. Am ajuns acolo după 2.30 şi micul stadion era aproape gol. Am gasit niste locuri grozave, în rândul din faţă deci foarte aproape de acţiune (ringul era foarte mic oricum, nici pe departe ca unul “real”) şi de asemenea exact langa doamna ce vindea beri dintr-o gramada de lazi. Ce altceva ti-ai putea dori? Spectatorii au inceput sa vina mai mai serios după 3.30, şi primul taur a iesit în arena cateva minute înainte de ora 17. Program si ceas Latin American, într-adevăr! Am fost fericiţi să realizăm ca spectacolul din acea zi nu era unul oficial, astfel ca nici unul dintre tauri nu urma să fie ucis la sfârşit. Asta ne-a facut sa ne simtim mult mai bine, pentru ca deja din primul moment în care primul taur a fost scos în arena si mie si la Boca ne-a venit deja sa plângem la gandul că vor ucide creatura aceea frumoasa la sfârşit. Spectacolul a durat aprox 2 ore si a fost cu siguranta o experienta interesanta – nu una care ne-a făcut sa ne schimbam parerea despre cruzimea şi futilitatea uciderii animalelor totusi.
Indiferent cât de mult a încercat Miguel să ne explice ca e vorba de “arta”, noi tot n-am putut vedea sensul uciderilor. Ce ne-a socat (şi ce a facut de spectacolul mai interesant), a fost faptul că cetatenilor obisnuiti li se permitea să intre în arena şi să isi arate curajul si iscusinta cu taurul. S-au gasit o multime de macho men dornici să-şi arate bărbăţia şi sa-i impresioneze pe cei prezenţi (şi cel mai probabil pe ei înşişi). Primul tip care a intrat era beat rupt, asa ca taurul l-a calcat in picioare de vreo doua ori destul de bine, spre deliciul mulţimii nebune. Tot restul spectacolului a ramas in arena dar ascuns pe dupa paravane, nu mai era nici pe departe la fel de curajos si dornic sa se ia cu taurul de coarne. Un alt individ a sărit si el inauntru beat şi s-a luat la harta cu clovnul. Fiica lui, care nu avea mai mult de 6-7 ani, a sărit în ajutorul tatălui. Mulţimea a inghetat – taurul era încă inauntru! Ne-am tinut cu totii respiraţia in timp ce poliţiştii au intrat si i-au scos pe fetita şi pe tatăl ei nebun si beat afară. Noi străinii păream a fi cei mai alarmati de toata scena asta, deoarece pentru localnici asta era probabil din nou nimic ieşit din comun. Asta a fost prin urmare prima noastră experienţă de lupta de tauri, şi probabil ultima pentru o vreme indulngata.
Luna Plina la Pensiunea Luna Plina (Full Moon)
Pe 10 noiembrie, zi de lună plină, Vince şi Carlo au decis să organizeze prima din ceea ce urma sa fie sărbătorire lunara în onoarea lunei pline. Petrecerea a avut de toate – mancare delicioasa preparata de Gabriel, muzica buna aleasa de noi, o trupa locala încântătoare ce a cantat o seride de cantece andine, bere şi Pisco Sour (tarie tipica peruana), oaspeţi minunati şi un foc mare ce a incununta sărbătoarea. Cireasa de pe tort a fost un şaman care a vorbit putin de tradiţiile andine si apoi a efectuat un ritual în care am folosit cu totii frunze de coca in care ne-am pus dorinţele şi apoi le-am oferit Bunicului Foc sa le dea scantei. Celălalta cireasa de pe tort a fost un tur de noapte la ruinele din apropiere, pentru a vedea luna scaldand întregul deal cu strălucirea-i calda si luminoasă. In acea noapte luna a fost spectaculoasa, si sarbatorirea memorabila. Ne-am gândit că a fost o modalitate buna de a ne introduce şi de a ne pregăti pentru 11.11.11, a doua zi, zi pe care o asteptam cu nerăbdare de când ajunsesem pentru prima data in America de Sud.
