O zi grozav de grea, ziua in care ne-am luat la revedere de la Rio. Cele 6 saptamani petrecute acolo au fost cu totul neaşteptate, şi asta a fost exact ceea ce le-a făcut atât de speciale. Toti trei am simţit ca am crescut atat de mult în cele 6 săptămâni, am învăţat atât de multe si ne-am sa schimbat atât de mult. Am descoperit parti ale noastre de care nu fusesem conştienţi înainte. Am facut lucruri pe care nu credeam că am putea sau am vrea sa le facem. Experientele din Rio au aruncat o lumină nouă asupra unor părţi din noi înşine ce fusesera pana atunci latente. Nu am putea fi mai recunoscători acestui oraş pentru ca ne-a facilitat “evolutia” în acest fel. Am plecat din Rio cu cuvintele unui prieten răsunandu-ne înca in urechi: ”Din momentul in care v-am văzut mi-a fost clar ca sunteti diferiti. Am călătorit în 30 de ţări şi am lucrat in ospitalitate mulţi ani, am văzut mii de turişti … şi mi-am dat seama imediat ca voi sunteti diferiti, speciali. Cum vă purtati, cum vorbiti, cum interacţionati cu altii, lucrurile pe care cautati sa le experimentati… nu sunteti turişti deloc, sunteţi adevarati călători ai lumii!” Într-adevăr, asa ne-am si simţit. Şi eram pregatiti sa continuam peregrinarea globului.
Planul de a ajunge in Peru Planul era să ajungem in Cusco pana in 31 august, la timp pentru cursul de 10 zile de meditatie Vipassana la care ne inscrisesem. Incepand cu mijlocul lui august am tot cautat modalitati de a ajunge acolo şi nu ne-a venit a crede cat de scumpe erau biletele de avion. După multe ore petrecute pe internet, am luat o decizie radicală: aveam de gând să parcurgem cei 5,000 kilometri cu autobuzul, în mai puţin de 5 zile. Am gasit un autobuz ce mergea direct de la Rio de Janeiro la Cusco, dar din pacate doar de 2 ori pe luna si urmatorul pleca doar in 31, asa ca nu s-a potrivit cu planul nostru. Am gasit insa un altul ce mergea din Sao Paolo la Rio Branco, un oraş aproape de graniţa cu Peru, si urma practic sa parcurgem Brazilia de la Est la Vest în 60 de ore continuu. Ne-am luat imediat bilete şi apoi am aflat nişte informaţii utile de la Vitor, unul dintre prietenii Vanessai, despre drumul de la Rio Branco la Cusco (ce trece prin Assis şi Puerto Maldonado). Părea posibil de realizat, asa ca am decis sa-i dam drumul. Nu am ştiut atunci, dar avea sa fie nevoie de 5 autobuze, 2 masini, 1 microbuz si 2 feriboturi pentru a ajunge la destinaţie. Patru din cele cinci nopţi le-am dormit pe autobuz, iar una dintre ele într-o pensiune dubioasa din Puerto Maldonado, un oraş cu o zapuseala remarcabila, in mijlocul junglei (selva). Ultimele 10 ore din calatorie au constituit cele mai ingrozitoare ore petrecute vreodata intr-un autobuz, dar per total experienta celor 5000km a fost mult mai puţin dureroasa, obositoare şi frustranta decât ne imaginasem. Când am ajuns in Calca, locasul cu meditatia, eram atat de proaspăti si energizati incat parea ca am petrecut ultima săptămâna într-o staţiune de lux mai degrabă decât pe drum. Ma rog, aproape. În orice caz, cei care ne-au întâlnit in ziua respectiva au fost şocaţi şi impresionaţi că după o astfel de saptamana aratam precum aratam.
Parasind Rio de Janeiro după o noapte tarzie
Am pornit din Rio in 26 dimineaţa cu autobuzul spre Sao Paolo. Pentru ca era ultima noastra noapte in Rio trebuia să profitam de ea cum se cuvine, aşa am ajuns acasă în jur de 5.30am. Autobuzul nostru era la 10 si ne-am gandit ca un somn scurt ne va gasi odihniti şi gata de facut bagaje la 7, ca sa plecam de acasa la 9. Ce glumă! Am mulţumit lui Dumnezeu pentru mama lui Felippe care ne-a scuturat treji la 8 dimineata, ingrijorata că vom pierde autobuzul. N-avem nici o idee cum am reuşit să oprim alarma în mod repetat între 7 şi 8 si nici macar sa nu ne aducem aminte ca am facut-o. Am impachetat repede şi am ajuns la autogara la timp. Cele 6 ore pana in Sao Paolo au trecut repede pentru ca au insemnat in principal recuperarea somnului din noaptea trecută. În Sao Paolo aveam de asteptat 2 ore pana la urmatorul autobuz, asa ca am iesit la vânătoare de feijao, neştiind dacă vom avea şansa sa o mai savuram inainte de a iesi din Brazilia. În spiritul a “e doar aici aproape”, am mers 20 de minute pana la locul unde se servea. Am luat la pachet şi am ajuns sa o mancam în terminalul de autobuze, stand pe podea şi uitandu-ne la trecatori. Unii dintre ei trebuie că nu mai văzusera niciodata trei excursionişti europeni manancad feijao pe podea in autogara, pentru că pur şi simplu nu se puteau opri din a se holba.
Tentativa de furt
Boca şi eu şedeam cu spatele la perete si Silviu la vreo 2 metri in fata noastra, cu fata spre noi. Rucsacii erau în spatele nostru şi nu mi-am dat seama ca spatele imi atingea rucsacul mare, dar nu pe cel mic. Precum ne savuram incetut cina şi aveam obisnuitele conversaţii amuzante, am văzut la un moment dat ceva mişcare ciudata în spatele lui Silviu. Un tip isi scapase ochelarii şi se apleca sa-i ridice… mi-a atras atenţia toata scena pentru că se intampla atat de aproape de rucsacul lui Silviu. Cum ne-am oprit cu totii să ne uitam la om, o voce mi-a rasarit in minte de nicăieri: “Întoarce-te, rucsacul tau”. În momentul în care m-am întors am ramas socata sa vad un tip acolo, atât de aproape de mine incat il puteam atinge. Nu mi-a venit sa cred ca nu-l simţisem înainte. Era cu fata la perete si se îndeparta incet de mine. Am văzut imediat că avea un rucsac casino en ligne negru în mînă, şi, pe cealalta parte, lipit de el era … micul meu rucsac roz! Incredibil! Am fost atat de surprinsa la vederea scenei incat tot ce am putut replica a fost un “Oi!”, cu o tonalitate ce mai degrabă spunea: “Oi, scuzati-ma domnule, imi furati cumva rucsacul?”. El s-a uitat la mine cu o privire de prins asupra faptului şi mi-a zis (în engleză): “Oh … imi pare rău, îmi pare rău “, in timp ce imi returna rucsacul. Apoi a inceput sa se indeparteze de noi usor, inca cerandu-si scuze pe drumu-i spre departe. Am ramas uluiti! În primul rând pentru că niciunul dintre noi nu il simţise sau văzuse. În al doilea rând pentru că era un tip bine îmbrăcat ce arata foarte bine, deci nicidecum o persoana ce ti-ai imagina ca se plimba prin oras furand bagaje de la gringos. Era si foarte bine educat: nu numai că si-a cerut scuze pentru că a încercat să-mi fure rucsacul, dar a făcut-o chiar în limba engleză! În al treilea rând pentru că am avut cu toţii o reactie atât de lenta. În al patrulea rând pentru felul in care a reacţionat când l-am prins în flagrant delict, spre deosebire de a fugi cu rucsacul cat il tineau picioarele. Analizand reactia lui ne-am dat seama că a fost cel mai deştept lucru pe care-l putea face pentru ca terminalul de autobuze era impanzit cu poliţiştii ce umblau cu mana pe arme în orice moment. Dacă ar fi fugit le-ar fi atras atenţia si ar fi fost prins cu siguranţă. În al cincilea rând pentru că noi, şi in special eu, am putut continua să fim atât de neatenti chiar şi după episodul furtului de pe plaja Ipanema din Rio. In al saselea rand pentru că reacţia mea a fost atât de calmă, ca şi cum aş fi fost tranchilizata. A fost o experienta dintre cele mai ciudate si am fost atat de recunoscatori inca o dată pentru că nu a iesit mult mai rau (sa-ti fie paşaportul furat cu două zile înainte de a ieşi din ţară nu e deloc, dar deloc distractiv).
Calatoria de 60 de ore cu autobuzul spre Vest
Curând după intamplarea incredibila am urcat in autobuzul ce urma sa ne fie casa pentru următoarele 60 de ore. Nu ne-am putut crede ochilor! Era unul din autobuzele cele mai rudimentare in care calatorisem peste noapte in America de Sud – nu numai că televizorul nu functiona, dar nici macar scaunele nu aveau sprijinitor de picioare. In plus era plin ochi. Ne-am întrebat cu oroare cum vom supravietui cele 2 zile si 3 nopti pana in cealaltă parte a ţării. Era ora 7 seara când am început călătoria, si prima noapte a trecut fără evenimente. A doua zi am inceput sa observam cu fascinatie schimbarile pe masura ce ne deplasam inspre Vest. Cam totul a devenit mai ieftin, iar facilitatile publice mai puţin luxurioase. Am trecut de la bai incredibil de curate si cu dusuri calde in prima zi (3 Reali pentru utilizarea duşurilor şi 1,5 pentru toaletă), la toalete gratuite dar dubioase, ce nu numai că nu aveau duşuri, săpun sau hârtie igienică, dar abia aveau apă suficientă pentru a fie ele însele curăţate. Restaurantele s-au schimbat si ele foarte mult, de la bufeturi pretentioase de 40 reali / kg la restaurante simple unde bufeturile erau 25Reais/kg. Am fost entuziasmati că am putut să măncam feijao la fiecare cină, pentru ca ne dorisem să avem parte de cat mai mult din mâncarea noastra preferată înainte de a părăsi Brazilia. Autobuzul a fost aglomerat pe toata duarata calatoriei, si atunci când unii oameni coborau alţii urcau imediat pe locurile lor. Am petrecut 3 nopti si 2 zile pe autobuz şi singura data cand am avut fiecare cate 2 scaune pe care să dormim a fost ultima noapte Mai bine decat deloc, ne-am gandit. Chiar dacă autobuzul trebuia sa fie direct, am sfârşit prin a fi treziti de două ori în miez de noapte pentru a schimba autobuzul. A fost foarte distractiv sa fim scuturati de către şofer la 4 dimineaţa şi trimisi să aşteptam afară urmatorul autobuzul ce urma sa fie acolo ” în doar câteva minute”. Cincizeci de minute şi 2 morcovi mai târziu ne urcam somnorosi in autobuzul nou, recunoscători pentru o alta noapte dormita bine. Sau treziti la 7 dimineata de catre un pasager entuziasmat: “Ia-ti aparatul de fotografiat, trecem râul”. Asa ca ieseam cu ochii inca lipiti din autobuz şi ne taram picioarele pana pe feribotul ce urma sa ne treaca raul fara pod. Nu ca am fi inteles ce era atat de entuziasmant incat sa necesite aparatul foto, dar in fine…
Asa am ajuns la Rio Branco în dimineaţa zilei de 29 august, cu 5 ore mai târziu decât ar fi trebuit, şi prin urmare cu o oră prea târziu pentru a lua urmatorul autobuz spre Puerto Maldonado. Trebuia acum să găsim un alt mod de a ajunge acolo …