După ce în cele din urmă am fost de acord să facem un tur, am rezervat unul de la hostel şi a doua zi am fost luati in primire de o furgonetă şi lasati în afara favela Rocinha, cea mai mare din oraş şi, dupa cum se spune, una dintre cele mai periculoase. Ghidul nostru a fost un tip fantastic ce lucrase in militarie si acum decisese ca acum vrea sa-si petreaca viaţa “real, cu oameni reali … Ii iubesc pe oamenii care locuiesc aici, şi dacă pot ajuta cat de cat cu răspânditul ideii ca locurile astea nu sunt la fel de rau precum sunt făcute sa para, asta e ceea ce voi face “.

Instrucţiuni înainte de a intra în favela
“Deci, trebuie să vă aduc aminte ca sunteti gringos (straini) şi sunteti cu mine, ceea ce înseamnă că acesta e cel mai sigur loc din Rio in care v-ati putea afla pentru următoarele câteva ore. Orice ati vedea şi auzi, amintiţi-vă doar un singur lucru: nimeni din locul asta un va va atinge macar un fir de par. Sunt foarte obisnuiti cu gringos şi se bucură cand va vad aici. Vor sa vedeti realitatea locului în care trăiesc; sunt mândri de el şi doresc să-l împărtăşeasca cu voi. “

“Unul dintre cele mai importante lucruri de retinut e ca sunt liberi să faceti poze peste tot, cu excepţia unor locuri pe care o sa le indic pe drum. Multi dintre baietii de aici se ascund de poliţie şi nu îşi pot permite să le apara pozele pe profilul vostru de Facebook, ok? Acestea fiind spuse, un vă faceţi griji. Chiar dacă din greşeală faceţi poze unor droguri sau dealeri, vor fi foarte amabili in vă solicita să le ştergeţi. Se poate sa aiba un pistol în mână când se indreapta inspre tine, dar cu un zambet va vor cere să ştergeţi fotografia, apoi vor pleca in directia opusa”.

“Sper că nici unul dintre voi nu se va pierde pe aici, asa ca vă rog să stati aproape de mine în orice moment. Mi s-a intamplat ca mi-au disparut oameni din tur si i-am gasit mai tarziu la bere cu localnicii. Aveti va rog rabdare pana la sfarsit, apoi puteti face ce doriti. In cazul în care se întâmplă sa va pierdeti, nu vă faceţi nici o grijia. Intrebati doar pe oricine şi toată lumea vă va ajuta … chiar si tipul cu AK47 vă va indruma politicos în direcţia bună.”

Luând “taxiul local” în sus pe deal
Apoi ghidul ne-a spus ca vom merge pana in varful dealului cu taxiul local şi de acolo înapoi pe jos. Aşa că ne-am indreptat spre locul unde erau “taxiurile taxi” şi am fost intampinati de cel puţin 15 tineri pe motociclete aratoase. Zici ca nimerisem in mijlocul unei reclame la motociclete. Ghidul ne-a zis “Ne vedem acolo!”, si pana sa ma dezmeticesc un tanar ce venea inspre noi s-a uitat la mine, mi-a arătat cu degetul intre ochi şi a zis: “Tu! Cu mine!” M-am uitat în jur şi toată lumea părea la fel de surprinsa ca si mine (nu i-am intalnit privirea ghidului, trebuie să fi fost singurul relaxat dintre noi) şi m-am conformat. Nu că aveam de ales, m-am gandit. Toata scena mi-a adus aminte de deşertul din India, unde modul în care oamenii deşertului ne-au ales sa le calarim camilele a fost identic.

Am urcat pe bicicletă in spatele brazilianului chipes şi poruncitor şi am încercat sa ignor umbra de îndoială cu privire la intreaga situaţie, indoiala ce provenea desigur de la imaginea anterioară pe care o aveam despre favele. “Trebuie să fie sigur” am continuat sa-mi spun, “ei fac lucruul asta tot timpul şi nu si-ar permite să facă ceva nepermis”. Tipul m-a instruit să-l ţin strâns de dupa brau şi a apăsat pe pedala. Am avut parte in viata de cateva plimbari nebune cu motocicleta, dar nici una nu a fost mai inspaimantatoare decat aceasta. Galopand la deal şi in trafic, cel puţin de 4 ori m-am gândit că gata, asta e sfârşitul, şi apoi mi-am recapatat respiratia după ce am realizat ca am evitat un alt vehicul la milimetru.

Omul meu vorbea cu mine, intrebandu-ma numele, de unde sunt, dacă sunt căsătorita … Am încercat să ma concentrez pe conversaţie mai degrabă decât plimbarea mortala la care ma inscrisesem în necunoştinţă de cauza, dar nu a fost un lucru usor de facut. Mi-era evident ca şoferul meu iubea adrenalina şi am continuat sa-mi spun că fiind el atât de iscusit, cu siguranţă ar fi imposibil sa se gaseasca într-un accident. Am făcut aluzie de cateva ori ca putea merge mai incet daca vrea, nu e nici o problema, dar el s-a multumit doar sa râda ceva de genul “de ce-am face treaba asta??”. Aşa că am rezolvat apoi să îl las să-si facă treaba lui, în timp ce eu am facut urmatorul lucru ce părea adecvat momentului: m-am rugat sa cobor de pe cele două roţi în viaţă! 

Am fost prima persoana culeasa din grup, asa ca nu mai era nimeni în faţa noastră, şi lucrul asta a adaugat la incertitudinea mea despre unde mergem de fapt si ce se intampla. Un am îndrăznit să ma uit în urmă pentru ca ma lua cu ameţeli de la viteza si doar cand intorceam capul în stânga şi dreapta, aşa că am aşteptat cu răbdare sa ajungem la destinaţie. Nu că as fi avut de ales oricum.

“Am ajuns”, a spus el după câteva minute. Când am coborat de pe motocicleta imi tremurau picioarele precum frunzele de toamna, dar am fost atât de recunoscătoare ca am ajuns într-o bucată. Pe cand imi recăpătam respiraţia am văzut o alta motocicleta sosind, şi Boca s-a dat jos de pe ea aratand cam la fel de zdruncinata precum eram eu. Restul au urmat si in curand grupul nostru a fost complet din nou. I-am spus la revedere omului meu şi el a avut grija sa-mi daruiasca un ultim de-al lui zâmbet fermecător înainte de a apasa pe pedala-i infricosataore-pentru-mine si plina-de-adrenalina-pentru-el.

Timpul petrecut în favela
Am petrecut următoarele câteva ore plimbandu-ne prin favela, interacţionând cu unii dintre localnici, gustand prăjituri locale, vizitand o galerie de arta cu picturi superbe, deşi putin cam scumpe şi apoi o cresa construita de un ONG internaţional. Pe drum am asistat de asemenea la un mini concert a unor adolescenti ce utilizau instrumente muzicale din materiale reciclate. Am simţit o legătură extrem de puternică cu ei, şi acelas a fost momentul când ideea de voluntariat mi-a încolţit prima data în minte.

O alta persoana cu care ne-am intersectat a fost un tip ce avea cu el intr-un mich ghiveci planta lui de marijuana. O transporta atât de multa grija şi părea atât de mândru de ea … ne-a lăsat chiar sa-i facem o fotografie. A fost putin ireala toata scena, dar încă mult mai blânda decât cele ce ni se spusese ca le putem intalni (mitraliere, prafuri albe etc, etc).

httpv://youtu.be/udbObXVvw7U

“Brazilieni sunt oameni fericiti, asa suntem noi”
Cum en plimbam asa pe stradă am fost surprinsa de faptul ca majoritatea celor pe care i-am întâlnit erau zambitori, rîdeau, ascultau muzică, cântau cu voce tare şi-si vedeau de ziua lor foarte relaxati, parand sa nu-i intereseze absolut deloc daca noi suntem acolo sau un. Apoi am urcat pe acoperisul unei clădiri în varful dealului si am petrecut un timp admirand vederea de acolo, atât  plaja din departare cat si casele şi oamenii ce-si vedeau de viaţa lor chiar sub noi. N-am putut sa un observ modul în care nimic din comportamentul lor un era schimbat: chiar dacă nu en puteau vedea, ei se comportau in exact acelaşi mod ca atunci cand treceam pe langa ei şi stiau ca ii vedem: zambind, razand, ascultand muzică, cântând cu voce tare şi vazandu-si de ziua lor foarte relaxati.

L-am întrebat pe ghidul nostru despre asta şi răspunsul lui a fost: “Trebuie să înţelegi ceva. Brazilieni sunt oamenii fericiti, asta e natura noastră, aşa suntem noi. Acolo în oraş, cu o mulţime de bani, şi aici în favele, cu ce poti vedea in jur”. A subliniat că ei nu se concentreze pe ceea ce nu au, ci pe cum pot sa puna in valoare ceea ce au. Şi o fac, zi dupa zi. “Oamenii de aici dn favela se uita la tine si zic oh, biata fată … uita-te la tine, esti asa de alba … nu e soare de unde vii tu, nu-i asa? Şi vor fi tristi pentru tine”. Oamenii de acolo pun mai mult pret pe o zi insorita decat pe un inel cu diamante sau o masina de lux. Iau fiecare zi asa cum vine si o intampina cu un zâmbet, aşteaptand cu nerăbdare să vada ce le va aduce. Si sunt fericiţi. Ceva ce nu poate fi spus despre majoritatea oamenilor din “lumea dezvoltata”.

Mi-au aparut cateva imagini în minte ce m-au pus pe ganduri. Dacă ai avea de ales între a bea cea mai scumpa sampanie pe terasa uriaşă a condominiului tau, cu vedere la ocean, admirand un apus de soare superb, singur, si a bea cea mai ieftina doza de bere in fata unui televizor mic, privind un meci de fotbal cu o gramada de prieteni apropiati, care ştii că ar face orice pentru tine … ce ai alege?

Mi-am amintit de felul în care, în timpul unor perioade financiare grele, treceam prin fata unor restaurante de lux şi visam la timpul cand imi voi permite o cina acolo … şi apoi, când am avut ocazia mai târziu să fiu invitata acolo de oameni care aveau mai mulţi bani decat puteau cheltui, dar a caror companie nu o apreciam, gândul de a merge acolo cu ei m-a umplut de dezgust la idea de „trădarii” faţă de mine insami, a valorilor mele, a sufletului meu. N-am apreciat niciodata cinele de 3 dolari cu prietenii mei apropiaţi mai mult decât după acea realizare.

Fericirea atunci, dupa mine, nu e direct proportionala cu averea ta, ci cu atitudinea ta.

Până când am terminat turul, toti trei avsesem gânduri despre a găsi o oportunitate de voluntariat în favela. Când ne-am dat seama de asta nu am fost surprinsi de similitudini, pentru ca am stiut ca e ceva ce venea din inima.

Din păcate, după cum ştiţi deja din posturile anterioare, dorinţa noastră de a ajuta nu s-a materializat de data asta, dar chiar daca am plecat deja din Rio suntem deschisi la ceea ce viitorul are de oferit. Intalnind oameni din favela mai târziu şi de asemenea mergand acolo cu alte ocazii (sa sărbătorim samba împreună cu oameni care o iubesc cel mai mult), ne-a întărit convingerea că oameni acestia sunt grozavi si au nevoie de tot sprijinul din lume, iar în acelaşi timp au atât de mult de oferi aceleiasi lumi.

Nu ştiu povestea pe care ai citit-o sau ti-a fost spusa despre favele … dar a merge acolo sa vezi cu ochii tai e o favoare pe care vrei să ti-o faci. Tie si lor. E o schimbare totala de perspectivă … si e una minunata!