A fost chiar usor sa ne intoarcem in oras, aşa că am ajuns inapoi la autogara din Asuncion inainte de ora 18. Vazusem tot felul de postere despre un circ brazilian ce era în oraş, şi pentru că ne-am gândit ca ele (circurile) sunt deja pe cale de disparitie, am zis ca de ce sa nu ne bucuram numai bine de un spectacol. Am intrebat-o pe doamna de la biroul de informaţii (Doamne, chiar trebuia sa stim mai bine de data asta), şi ne-a spus ca e unul foarte aproape, la 10 minute cu autobuzul. Cand am ajuns acolo ne-am dat seama că e doar un parc de distractii, nu un circ. Tipul de la bilete ne-a trimis la Mega Park, 20 minute distanţă, asa ca am gasit un alt autobuz şi am ajuns acolo la cateva minute după inceperea spectacolului.

Showul in sine a fost distractiv in principal din cauza amplasării si ambiantei bizare, dar a avut si unele momente de spectacol bun. Acrobaţi ne-au facut de cateva ori sa ne tinem respiratia cu frica in inima şi apoi sa râdem usurati, în timp ce cei 3 motociclisti de la sfârşit intrecandu-se între ei într-un glob de metal au scos cateva “wow-uri” si “waw-uri” de la public … ok, şi de la noi. Chiar dacă mai vazusem tipul asta de spectacol înainte în China (unde sunt de altfel si mai nebuni, in loc de 3 au fost 4 sau 5) mi-a fost frică până în ultimul moment că va iesi o seara sangeroasa.

httpv://youtu.be/2ezNa8FV594

Nu a fost asa (din fericire), aşa că am plecat de la circ usurati si fericiti, precum copii:). A durat insa doar pana cand ne-am dat seama ca nu avem nici cea mai vaga idee cum să ne întoarcem la hostel, şi luatul unui taxi ar fi iesit destul de scump. Era deja 8 seara şi întuneric, asa ca am început să intrebam în jur despre un autobuz. Agentul de pază al parcului ne-a trimis 1km la stânga, unde a spus ca vom gasi autobuzul de care avem nevoie. Hmmm … ar fi trebuit sa suspectam ceva atunci când i-am simtit respiratia cam alcoolizata  . Oricum, 1 km pe un drum pustiu mai târziu, am dat peste 2 persoane ce aşteptau ceva. Le-am întrebat despre autobuz si (evident) ne-au spus ca acel bus nu trece pe acolo, şi chiar dacă ar trece ar fi inutil pentru ca nu merge la hostelul nostru. Ne-au sfatuit să ne întoarcem, sa trecem de circ şi să luam un bus din partea cealalta.

Am ajuns în cele din urmă la statia indicata de ei şi am aşteptat autobuzul pentru ce a parut o vesnicie. Era întuneric, pustiu şi destul de infricosator, aşa că ne-am rugat sa vina orice autobuz cat de repede posibil. Intr-un final a venit unul şi şoferului ne-a spus că nu merge pe stradă unde vrem noi, dar trece pe undeva prin apropiere.Am urcat şi ceva mai târziu m-am intors la un individ din spatele nostru sa-l intreb dacă inca suntem pe aproape. Când a auzit de planul nostru a zis imediat “Nuuu … nu faceti asta, e periculos sa mergeti pe jos din statia unde va lasa autobuzul pana la hostel la ora asta tarzie (era abia 9 seara). Mai bine coborâţi curând pe una dintre aceste drumuri la dreapta si luati alt autobuz de acolo”. Până cand am discutat ce si cum, toate drumurile corespunzătoare la dreapta au trecut, astfel că asta deja nu mai era o opţiune.

“Ok, mai bine atunci veniti la autogara şi luati un autobuz de acolo. Sunt cu siguranta destule. Mă duc si eu intr-acolo, aşa că va pot ajuta “. Tipul a parut suficient de incredere asa ca am decis sa urmam planul lui. Am ajuns la autogara în jur de 9.30 şi-am gasit statia unde trebuia sa asteptam. Ne-am pus pe povestit si Valerio ne-a spus multe lucruri despre Paraguay (în special cu privire la cat de corupta e poliţia) si timpul a trecut şi a trecut, dar autobuzul tot n-a venit. Un individ ce vindea cârnaţi pe marginea drumului ne-a spus ca ultimul autobuz ar trebui să fie la 10, aşa că am continuat sa aşteptam … şi sa aşteaptăm.

Erau deja mai bine de 2 ore de cand încercam sa ajungem inapoi la hostel şi rezervele noastre de rabdare scăzusera considerabil… Gândul de a lua in final un taxi ne încolţise în minte, dar am decis să mai asteptam câteva minute după 10. Când Valerio a spus că trebuie să-si cumpere un bilet dinauntrul autogarii am stiut ca e momentul să plecam si noi. Cu siguranţă zona ne parea destul de infricosatoare pe timp de noapte. Imediat ce am urcat in taxi soferul s-a intors spre noi cu o expresie grava: “Sa nu mai veniti nicioadata aici la ora asta din noapte. E un loc foarte periculos pentru femei. NU mai veniti aici din nou la ora asta!!” Dupa ce am trecut peste şoc şi i-am promis că n-o sa mai facem greseala asta si-a pus un zâmbet multumit pe buze, a pornit motorul şi… la drum. Masina arata mai mult ca o cutie ruginita de metal vechi decât ca un vehicul, si ne-a fost teama ca se va dezmembra în orice minut. Evident ca ferestrele nu se puteau inchide asa ca am avut aer condiţionat natural tot drumul. Am condus in tacere, jumătate reflectând la ziua ce se incheia şi jumătate rugandu-ne ca asta va fi ultima noastră aventură şi ca vom fi în siguranta si in paturile noastre confortabile în curând.

La un moment dat soferul a cotit pe o stradă şi a spus: “Asta e! Ce numar cautam?” I-am spus numărul şi a continuat foarte atent, conducere extrem de încet şi oprindu-se la efectiv fiecare clădire sa verifice (chiar dacă eram încă la aproape 100 de numere distanţă). Când am ajuns la numărul cautat… surpriza surpriza! Desigur că nu era hostelul nostru. Nu era nici macar o clădire, ci doar un spaţiu gol unde ceva fusese demolat foarte recent. Ok, stai asa o secunda, ce se întâmplă aici? Cum se poate?? Ne aminteam clar cum arata casă şi unde e pozitionata in strada … dar acum nu era acolo! Scene vechi din Zona Crepusculara mi-au apărut imdiat în minte (ştiam eu ca nu ar trebui să ma uit la serialul ala cand eram copil) si m-am gandit sincer sa ma ciupesc pentru ca nu mai stiam daca ce se intampla e real.

Am văzut atunci pe strada o femeie gravidă şi şoferul a întrebat-o dacă e strada noastră. Ea a spus ca “Da”. Noi am spus ca “Nu, nu poate fi!”. Soferul cu a lui: “Pana şi ea spune ca e … Asta e strada! Voi sunteti siguri cu privire la număr?”. Nu fusesem niciodata mai siguri despre nimic altceva în vieţile noastre. Am văzut apoi un alt om pe stradă şi el ne-a ajutat sa clarificam misterul – strada noastră era cea paralela. Oh, omule … serios? Sofer s-a scuzat tare mult pentru confuzie si a fost foarte amabil in a se asigura ca am intrat în hostel în siguranţă şi ca nu suntem supărati ca a amestecat străzile. Chiar i-am apreciat mult atitudinea  .

Am ajuns in camera si pana acum sosise si Jess din Salta, aşa că am împărtăşit poveşti despre cum ne-a fost ziua şi am avut cu totii acelaşi gând: “Plecăm inspre Encarnation primul lucru de dimineaţa!” În timp ce mergeam inapoi inspre terminal a doua zi am trecut pe langa doi ofiteri de poliţie ce se tineau de cele mai mari pusti pe care le vazusem vreodata. Stateau langa o statie de benzina cu degetul pe trăgaci, vorbind unul cu celalalt în timp ce examinau cu atenţie imprejurimile. N-am avut nici o idee care e treaba cu ei (vazusem ofiteri în uniforme de diferite culori la fiecare colt in ultimele 2 zile), dar ne-am foarte distrat aruncand idei despre care-i treaba lor acolo. Cele două zile în Asuncion au fost cu siguranta un alt fel de experienţă, si am continuat drumul întrebandu-ne cum va fi restul Paraguayului  .