Se zice ca Mendoza e capitala vinului in Argentina, astfel ca nu aveam cum sa ratam tocmai un astfel de loc. Eram deja in saptamana a sasea de cand in Argentina, deci cu mult peste planul initial, dar asta nu avea sa ne opreasca de la a mai petrece inca cel putin o saptamana in nordul Argentinei.

Primul hostel in care am intrat in Mendoza avea sa ne intampine cu o mare surpriza: doua fatute pe care le intalnisem intr-un hostel in Chile cu doua luni inainte. Cu greu ne-a venit sa ne credem ochilor si asta a fost inca o confirmare a cat de minuscula e lumea si cum chiar nu poti sa spui niciodata: ‘Eh, si-asa n-o sa ne mai intalnim vreodata’. Ai avea mai multe sanse la adevar daca ai zice simplu ‘Pe mai tarziu!’.

Pana acum eram deja supradozati cu pizza si empanadas, asa ca atunci cand intr-una dintre plimbarile prin oras am trecut pe langa un Subway am simtit ca am primit in sfarsit raspuns la rugaciunile-ne intense. Am reusit sa mancam acolo de 3 ori in 4 zile si ne-a cantat inima de bucurie de fiecare data! Discursul presedintei Cristina urmarit la TV impreuna cu localnicii a constituit cireasa corespunzătoare, si am fost de-a drepul fericiti sa ne aflam acolo!

Prima destinatie ne-a fost Maipu, regiunea de crame cea mai faimoasa din zona. Ca sa ajungem acolo trebuia sa luam un autobuz ce din nou functiona doar cu monede (sau cu un card pe care il folosesc localnicii); de data asta povestea s-a dovedit a fi si mai complicata decat inainte, pentru ca efectiv nimeni nu parea sa aiba monede sa ne schimbe, fie in magazine sau cetatenii de pe strada. Raspunsul universal era ‘Ah, monede, nuuu, e imposibil sa gasiti monede’. Perplecsi! Cum fie imposibil daca autobuzele functioneaza doar asa?? Nimeni nu a reusit sa ne dea un raspuns, ci s-au rezumat doar la a da timid din umeri.

La un moment dat cineva ne-a trimis la banca si pe cand ne indreptam intr-acolo deja aproape in disperare, am auzit o voce din spate ‘Aveti nevoie de monede?’. Era un individ la vreo 30 de ani care, dupa ce s-a cautat prin toate buzunarele fara success la bani de fier, s-a oferit sa ne plateasca biletele cu cardul lui urmand ca noi sa-i platim in bancnote. ‘E pentru prima data in viata mea cand vorbesc engleza cu cineva strain’ ne-a marturisit intr-o engleza impecabila. ‘Serios?? Dar engleza ta e atat de buna, cum se poate?’ ‘Studiez timp de 3 ore in fiecare zi… imi place foarte mult’. Alex e profesor de istorie si a facut tot posibilul sa ne dea informatiile pe care le-a considerat necesare despre Mendoza si Argentina. Cu toate ca trebuia sa ia un alt autobuz, a asteptat pana a venit al nostru, a urcat si ne-a platit biletele, si apoi l-a instruit pe sofer sa ne spuna unde trebuie sa coboram. Am ramas cu totul impresionati!

In Maipu primul lucru pe care l-am facut a fost sa inchiriem o bicicleta cu care aveam sa acoperim cei 10km de crame ce asteptau sa fie vizitate. Am luat-o de la Senor Hugo, un nene despre care auzisem ca are servicii foarte bune – dupa ce se lasa seara iese cu camioneta si isi urmareste clientii pentru cazul in care s-au scapat prea serios la vin si nu sunt in stare sa pedaleze corespunzător inapoi. Ne-am dat seama seara la intoarcere ca nu doar el face asta, ci chiar politia locala – ne-a tot urmarit o masina de politie si nu ne-am dat noi seama de ce pana cand am vazut 3 francezi alcoolizati coborand dintr-o masina de politie in fata pravaliei lui Hugo. Erau atat de fericiti si in lumea lor incat s-au pozat cu mainile la spate in fata masinii, cu ranjetul pana la urechi. Am savurat micul lor moment de fericire  .

Ne-am luat bicicletele in primire (si mi-am dat seama ca voi fi fericita posesoare temporara a bicicletei lui Mary Poppins) si prima oprire am facut-o la fabrica de ciocolata si ulei de masline din Maipu. Stiu, nu neaparat doua lucruri pe care te-ai fi gandit sa le impreunezi, dar din cate am auzit mai tarziu minunatia a aparut ca urmare a unui parteneriat dintre un elvetian (cu planuri de ciocolata si lichioruri) si un localnic ce avea deja o fabrica de ulei de masline. Era pentru prima data cand vizitam asa un loc si eram foarte entuziasmati sa aflam ce si cum sta treaba cu uleiurile. O tanara draguta ne-a luat la un tur in jurul fabricutei si ne-a explicat despre procesul in care maslinele devin ulei de masline.

La un moment dat Silviu a depistat o ladita cu masline langa masina de presat si a intrebat daca poate sa guste una. Tipa a raspuns ca sunt amare, dar poate daca vrea. Evident ca eu nu puteam sa raman fara a gusta, asa ca am luat o muscatura rezonabila dintr-una si am avut impresia ca imi vor cadea toti dinti in secunda urmatoare. A fost cu siguranta cel mai amar lucru ce mi-a fost dat sa-l experimentez, si juma de ora mai tarziu inca imi mai erau gingiile crispate. Am aflat cu ocazia asta ca maslinele pe care le mancam noi nu vin niciodata direct din copac, ci stau o luna intr-un amestec de apa cu sare pentru a-si pierde din amaraciune. O lectie foarte valoroasa, de altfel!

De acolo am continuat cu muzeul de vin, se pare cel mai bine dotat din tara, cu mii de obiecte pastrate din ultimii 400 de ani; ni s-a oferit un tur si am aflat cum au facut vin strabunii argentinieni in ultimele secole, iar la sfarsit ni s-a dat sa degustam un vin vechi foarte special ce ne-a incantat cu adevarat papilele olfactive si gustative.

Am pornit apoi inspre celelalte crame si ne-am pus in gand sa mergem cei 6km pana la ultima, iar apoi sa ne oprim la celelalte in drum inapoi. Binenteles ca ‘planul de acasa nu se potriveste cu cel de pe drum’ – soseaua era in constructie pe mai toata portiunea si bicicletele nu cele mai evoluate, asa ca dupa 2km deja picioarele ne dadeau semne de alarma. Nu a fost deloc o decizie grea sa schimbam planul si sa ne oprim al km 4, unde am dat peste o crama cu traditie si vinuri de rezerva cu adevarat speciale. Am primit un bun instructaj despre diferenta dintre diferite tipuri de vinuri, modul de degustare, ordinea in care trebuie baute (in functie de culoare, vechime , modul in care au fost pastrate) si a fost interesant sa observam reactia papilelor noastre gustative la diferite tipuri de vinuri. Preferatul nostru a fost un Tempranillo din 2002, pastrat in butoi de stejar – o minunatie!

Seara la pizza party am cunoscut-o pe Becca, si numai bine a doua zi ne-am aflat impreuna cu ea, Jake si alti 3 calatori in turul de o zi pe care decisesem sa-l facem pana la Aconcagua, cel mai inalt varf din Americi. – 6959m. Cuvintele cu siguranta sunt de prisos cand e vorba de descris peisajul pe drum incolo… Am pornit la 700m si am urcat pana la vreo 4000, unde ne-am oprit la 31km de varf. Am aflat ca expeditia de cucerire a varfului dureaza 20-30 de zile, asa ca aventura aceasta a devenit un potential candidat pe Bucket List-ul nostru  .

httpv://youtu.be/UcsmaJVkQXM

In orice caz, turul din Mendoza pana incolo se numeste High Andes Tour si il recomandam 150%!