Povești de Panama

(Continuare de aici)

A doua zi dimineața ajung în autogară pe la 7.30 și apuc să găsesc la magazin o pungă de chipsuri de yuca (rădăcina mea preferată de aici din zonă), înainte de a porni la drum.

Am surpriza masivă de a primi, fără să cer, locul meu preferat în autobuzele supraetajate comune aici în Americi – sus la etaj, în primul rând, cu vedere maximă asupra drumului din față.

Așa că treaba e cam perfectă pentru călătoria ce mă așteaptă – yuca + ditamai fereastra spre lumea panamaneză.

Când mai văd și acest semn într-una dintre opririle de pe drum, mi-e clară treaba – Totul chiar e posibil!

Mă ține însă entuziasmul doar până ajung în David, 8 ore mai târziu – numai cu 2 mai multe decât era vorba. În stația de autobuz din David, care colcăie de oameni în mișcare și de chinezării, caut un hostel / hotel cât mai aproape, pentru că din câte am văzut până acum din oraș, nu e mare lucru de explorat prin zonă. Plus se întunecă într-o oră.

Găsesc pe net un hotel cu recomandări chiar ok, și printre cele mai mici prețuri – 30 dolari. Mi se pare oricum scump, însă când ajung acolo (după un kilometru jumate de mers printre trotuare sparte, mizerie si dărăpănături) și îl văd, îmi vine să plâng de-a dreptul.

“Panama – cea mai scumpă țară săracă în care am fost” tocmai primește alte valențe – hotelul e, practic, o groapă de gunoi. Ceea ce am mai văzut în trecut pe alte continente, însă acele gropi de gunoi costau până în 3 dolari pe noapte, nu 30!

Sunt scandalizată, aproape oripilată, am mai spus și praf de obosită?

Îi scriu la DJ să mă plâng de toate acestea, și răspunsul ei mă oprește puțin din avalanșa în care m-am lansat.

“Cine ești și ce-ai făcut cu Iunia pe care o cunosc? Ne știm de 14 ani și nu te-am auzit plângându-te atât în tot acest timp cât în ultimele 2 zile, de când ești în Panama!”

Stau puțin să contemplu la ceea ce spune și îmi dau seama că are perfectă dreptate. De când sunt aici, sunt mai mereu în critică, în judecată, în așteptările mele, în capul meu. Oriunde numai nu în inimă, curiozitate și compasiune.

Nici eu nu mă recunosc, ce-i drept, însă nu am putut să “văd” unde sunt până când nu i-am auzit cuvintele.
Asta e ceea ce în literatura de specialitate numim “lucrul cu umbrele” – când ies gremlini din subsol și îi vezi. Auzind-o pe DJ vorbind despre Iunia care se plânge și critică așa de ușor, îmi dau seama că am două opțiuni la îndemână – să mă pun să neg, să spun că nu-i așa, că dacă ar fi fost ea în locul meu și ea s-ar fi plâns, că am tot dreptul să mă plâng, că nu știe ea ce nasol e de fapt.
Sau să-mi pun cenușă în cap și să mă învinovățesc pentru că mă plâng atât când eu am parte de atâtea binecuvântari în viața mea.
Ambele abordări nu-mi servesc: sunt de negare, neacceptare, vină, încercare de reparare, ca și cum ar fi ceva în neregulă fie cu DJ, fie cu mine.

O a treia opțiune ar fi să mă uit la ce a spus DJ obiectiv, să recunosc prezența Iuniei care se plânge, și pur și simplu să o primesc cu aceptare deplină, să o înțeleg, să o validez, și să-i onorez existența. Să-mi dau voie să recunsoc faptul că și ea există în interiorul meu, și apoi să aleg dacă îi dau ei frâiele vieții mele sau nu.

Cam ce avem de făcut de obicei cu umbrele pentru ca ele să nu ne mai conducă “din umbra” :)))

DJ continuă: “Dacă întrebarea nu e ce are Panama să-ți ofere ție, ci ce ai tu să-i oferi? Tărâmul ăsta are atâta nevoie de iubire, dacă de fapt tu ești acolo să oferi mai mult decât să primești?”
Paf!
Îmi pică și tavanul în cap, și în final și capul în inimă.

Are atâta dreptate despre nevoia de iubire a acestui tărâm! O văd în oameni, în atitudinile și starea lor rece, în comunicarea monosilabică și chiar dură, o văd în natura care nu e lush așa cum mă aștept să fie în această climă, ci verdele e șters și prăfuit și greoi și uscat și lipsit de strălucire. O văd în clădirile și lucrurile făcute de oameni, care nu par a fi făcut în și din iubire și drag, ci pur și simplu din supraviețuire. Sau, un cuvânt mai familiar nouă, de mântuială.

Așa se simte această țară pentru mine – în greutate, nu în bucurie. În supraviețuire, nu în iubire.
Și așa simt, că nu prea am ce primi de aici.
Dar dacă nu sunt aici (doar) să primesc? Ce am eu de oferit acestui loc al planetei noastre, care în final e aceeași, chiar dacă oamenii au pictat pământurile cu nume diferite?

~~~

Adorm cu vorbele ei răsunând ca un ecou în interiorul meu, și la ceva timp după ora 6 mă trezesc auzind în interior tot vorbele ei.

Sunt tot în groapa de gunoi, însă se simte altfel. Pot să și zâmbesc despre asta. Un zâmbet interior de recunoștință pentru noua pereche de ochelari.

Microbuzele spre Almirante pleacă din 25 în 25 de minute începând cu ora 3 dimineața. Îmi propun să-l iau pe cel de 7.30, ceea ce se și întâmplă. Încep să îi observ pe cei doi tineri care sunt boșii acestui microbuz – unul e șoferul, celălalt e omul care încarcă și descarcă pasagerii, încasează banii, direcționează toate mișcările. Aceste microbuze sunt precum acele colectivos din Peru, ce îmi sunt atât de dragi – culeg oameni de pe drum și îi lasă pe alt drum, poți să urci și cobori oriunde dorești.

Băieții au ditamai stația de muzică și se comportă ca și cum ar fi regii acelui super palat – pun melodii de petrecere la volum de concert, merg cu geamurile deschise, nu vorbesc deloc cu noi, pasagerii, ca și cum odată ce ne-am asezat, noi ne-am transformat în mobilă, și ei guvernează împărăția exact așa cum doresc.

Mă uit la ei și văd o paralelă orbitoare cu modul de guvernare al democrațiilor – odată ce votul a fost încasat, oamenii se transformă în mobilă, și boșii își văd de guvernarea împărăției exact așa cum doresc.

Îi judec de numa, însă complet conștientă de judecata mea, și de faptul că nu e vorba despre ei, ci despre întreg sistemul pe care noi toți îl susținem.

Îmi dau seama că aș putea să cer și să fie dată muzica mai încet, și să se închidă o parte din geamuri, însă nu contează atât de mult pentru mine ca asta să se întâmple, așa ca nu o fac. Însă continui să observ atitudinea pasagerilor, și a lor, și stau în fascinație cu ceea ce se derulează în fața ochilor mei.

Până când.

Văd în față un șir enorm de mașini staționate, ca și cum tocmai s-a întâmplat un accident. Oamenii coboară din masinile lor și înaintează să vadă despre ce e vorba. Boșii noștri coboară și ei, și peste nu mult timp revin, alerți, grăbiți. În scurt timp oamenii încep să coboare din microbuzul nostru. Nimeni nu ne spune nimic, boșii o iau doar la picior cu bagajul lor în cârcă, și noi îi urmăm ca oile. Nici n-avem pe cine întreba, că ei deja sunt departe. Mai sunt câțiva turiști ca mine în microbuz, ne uităm unii la alții amuzați, că altfel n-ai cum, (adică se poate desigur și frustrați / furioși, însă ar fi tot degeaba) și urmăm și noi, ca oile, linia de oameni ce se scursese din microbuzul nostru și trecea acum de șirul de mașini oprite în fața noastră.

Peste câțiva metri înțelegem ce se întâmplă – asistăm la un protest al populației indigene care locuiește în acea zonă. Oamenii au blocat drumul de tot, și acum mașinile și microbuzele stau… până când, n-am idee, și nu văd pe nimeni care ar părea să aibă vreo idee. Oamenii stau liniștiți și oarecum resemnați, ca și cum și-așa csf, ncsf, așa că stai și aștepți să vezi ce se întâmplă.

Și totuși, noi unde mergem?

Se pare că un microbuz al aceleiași firme este blocat venind din celalalt sens (sensul în care mergem noi), astfel că ce facem este să ne mutam de la noi la ei, și ei la noi, și să facem stânga împreujur, pentru a ne continua fiecare drumul.

Mi se pare genială treaba, și dintr-o dată le descopăr boșilor alte atribute – nu le sunt doar foarte recunoscătoare pentru cât de rapid s-au miscat și cât de eficientă a fost această întregă operațiune, însă apoi aproape îmi vine să îi aplaud când îi văd cum gestionează ce se întâmplă: pentru că suntem singurul microbuz care merge acum spre Almirante, adunăm de pe drum toți omuleții ce în mod normal ar fi în alte mașini și microbuze.

În prima fază se umple microbuzul (ce plecase din David doar la jumătate din capacitate).
Apoi oamenii încep să stea în picioare.
Pe când mi se pare că gata, e plin, boșii găsesc soluții peste soluții pentru a băga și mai mulți oameni în spațiul pe roți ce, spre marea mea mirare, încă rezistă.

Îl sorb din priviri pe asistentul șoferului care ridică și coboară scaune improvizate, urcă bagaje pe acoperiș, direcționează femei și copii și e de-acum în ochii mei un fel de Batman de Panama. Tot timpul ăsta cuvintele lui DJ îmi răsună în interior, și sunt atât de prezentă în inimă, încât după ce ajungem la destinație și Batman îmi coboară rucsacul fleașcă de pe acoperiș, pentru că desigur că venise ploaia între timp, tot ce pot să fac este să râd, pentru că ce altceva poți să mai faci când stai în inimă și drag față de oamenii din jurul tău și situațiile de toate felurile cu care te întâlnești?

Am învățat în India că oricât de nasoale ar fi momentele prin care trec, și oricât de greu mi-ar fi în interior, dacă mă opresc pe-o margine de drum să beau un chai, ceva de-a dreptul miraculos se întâmplă. Parcă se disipă din greutate, se descâlcesc din probleme, se așează din emoții.

Așa că înainte de pasul urmator, ce presupune încă 2 sau 3 autobuze până ajung la destinație (nu mi-e întru totul clar încă), mă opresc să beau ceva cald (în acest caz o cafea lungă și neagră, pentru că sunt într-o țară a cafelei), și să mă răsfăț cu ceva localnic, în acest caz o tortilla de porumb.

Are gust de talpă de pantof, însă e caldă, și cafeaua mă unge pe suflet, iar femeia care le vine îmi încălzeste și mai mult inima, și-mi spune ce să fac pentru pașii următori, așa că plec de acolo înzdrăvenită și gata pentru ultima sută de metri.

Un taxi 3 minute.
Un microbuz 45.
Un Mini Super (cu vânzători chinezi) unde printez biletul fals pe care l-am rezervat aseară, ce arată ieșirea din Costa Rica (pe care eu nu o am, zborul meu fiind tot din Panama și eu neavând idee când exact și cu ce voi ieși din Costa Rica) pentru a-mi fi permisă intrarea în această țară.

Pam – pam, sunt pe cale să mă urc în ultimul autobuz ce mă va scoate din Panama, după toate trăirile de toate culorile din ultimele 2 zile jumate.
Un domn îmi face semn să urc în fața lui. Apreciez mult.
Mă așez pe scaunul din față stânga, în spatele șoferului, cu ambele rucsace lângă mine.
Bărbatul urcă apoi, și vrea să se așeze fix lângă mine.
Omul ăsta glumește, îl cert în mintea mea, ditamai autobuzul și el vrea să mă înghesuie pe mine, care și-așa abia încap cu cele 2 rucsace.
“No hay problema, no hay problema” zice omul în timp ce mă ajută să îngrămădim rucsacele, și e chiar dispus să îl țină pe cel mare în brațe.
Nu înțeleg nimic, până încep să înțeleg.

Omul începe să vorbească cu mine, ceea ce nu s-a mai întâmplat până acum de când sunt aici – un panamanez să inițieze o conversație cu mine așa, din senin.
Când află că sunt din Romania, răspunsul lui mă șochează:
“Ahhh, romena, que bueno, am mulți prieteni români.”
Casc niște ditamai ochii.
Da, am lucrat împreună la canalul Panama de prin 2010 până în 2016. Au fost vreo 600 de români aici, aduși de o firmă din (e drept că nu-mi mai amintesc dacă a spus Spania sau Italia))
Rămân în continuare cu gura căscată.
Omul purcede a-mi spune ce bine s-a înțeles cu ei, și că unii dintre ei sunt în continuare acolo, pentru că și-au găsit soții panamaneze și s-au stabilit aici.
Dacă mai continuă mult, mă tem că-mi voi aduna în scurt timp globurile oculare de pe podea.
Cum?? Români care au lucrat la Canalul Panama? 600? Și unii dintre ei au și ales să rămână aici în Panama? Cum pana mea?

Omul pare a fi o enciclopedie, așa că profit să îl întreb de toate.
“Ce-a fost protestul acesta pe care l-am întâlnit eu pe drum de la David?”
“Ah, los indigenos, asta se întâmplă mereu.”
“Dar pentru ce protestează?”
“Pentru ce nu protestează? Pentru tot, vor să primească bani fără să muncească. Nu fac nimic, însă vor bani de la guvern.”
“Păi și ce se intâmplă cu protestele astea, intervine cineva? Și primesc apoi ceva pe urma lor?”
“Nu se întâmplă nimic. Nici poliția nu merge acolo. La un moment dat oamenii se satură de asteptat și sparg barajul și trec. Nu se întâmplă nimic altceva, doar crează probleme oamenilor care chiar lucrează și n-au vreme de pierdut cu așa ceva”

Îmi e clar că omului nu-i sunt la inimă indigenii.
Mai târziu îmi spune:
“Indigenii nu spun niciodată mulțumesc, sau te rog, nici măcar nu salută. Doar latinii vorbesc politicos și sunt drăguți (nu-i spun că mie mi s-a părut că mai nimeni nu umblă cu politețuri prin Panama, nici măcar latinii)”
Îmi pare fascinant cum folosește distincția de indigeni și latini – orice are pe linie sânge de spaniol, e latin. Populația indigenă e din alt film.

Omul e pasionat de agricultură așa că începe să îmi arate pe unde se cultivă banane, pe unde avocado, măsline, lubenițe – arătându-mi atât pe geam, cât și pe harta de pe telefon. El însuși cultivă lubenițe undeva în partea opusă a tării, și transportă de aici banane spre San Jose. Îmi arată poze cu familia și cu ferma lui, și mai că nu explodează de mândrie când mi-l arată pe fiul lui de 8 ani la volanul tractorului. “De toate știe să facă deja, de toate îl învăț”.

Îmi spune că sunt o grămadă de nemți ce fac legumicultură în zona aceea, și că orice străin poate închiria teren pentru a face asta.

După alte 45 de minute petrecute în compania lui mă simt nu doar super culturalizată, însă și extrem de recunoscătoare că m-a înghesuit acolo și a ținut morțiș să se așeze lângă mine. E clar că omul e neguțător și prin prisma meseriei știe să vorbească cu tot felul de oameni, și îmi pare că îi pică bine să se conecteze din vreme-n-vreme și cu străini, că e de o fabuloasă extrovertire. Îmi lasă numărul lui de telefon, în caz că am nevoie de orice când revin în Panama, să îi dau de știre.

Recunoscând că tot ce mi-a spus omul e parte din adevărul lui subiectiv, mă bucur totuși enorm că am o astfel de interacțiune iluminatoare înainte de a părăsi țara, să simt măcar o oarecare conectare cu panamanezul de rând, să cunosc măcar o bucățică din esența acestor oameni.

Nu știu când voi reveni pe aici și pentru cât timp, totul depinde de ce se întâmplă în Costa Rica, însă știu că voi reveni cu o altă atitudine decât cea cu care am intrat.

Trec pe jos podul ce desparte / unește (?) cele 2 țări. Sunt 100 de grade C și până umblu și aiurea să găsesc micul ghișeu de intrare în CR deja sunt leoarcă & roșie la față precum un crab gata gătit, însă tare tare încântată de întâlnirea cu această țară ce m-a chemat atât de clar.