“De trei săptămâni încoace
Iarba nu-ți mai place,
Nici ale tale cojoace.

Totul e doar “ok”, nu magic,
Și știi că, în lumea ta, asta e tragic”
zicea o voce în capul meu acum vreo lună.
(iarba însemnând orice fel de mâncare cunoscută, ale mele cojoace însemnând hainele din dulapul meu)

Am început anul cu sentimentul ca 2022 va fi despre eu cu mine mult mai mult decât despre eu cu lumea, cum a fost 2021. Între timp acest sentiment mi-a fost validat și de către o citire in stele, ce spune că Nodurile mele Nord și Sud se găsesc acum acolo unde erau atunci când m-am născut, ceea ce înseamnă o perioadă de cam 18 luni de bilanț, evaluare, recalibrare. 
De introvertire și timp înăuntru, în liniște, repaus, departe de agitație și de a iniția 100 de proiecte pe minut, cum este în general viața mea.

Buuuun.
Pe la început de februarie, o prietenă dragă îmi spune că va fi în Mexico și Costa Rica în perioada următoare. La auzul cuvintelor Costa și Rica, un curent viu îmi traversează întreg corpul și simt că asta e, musai să îmi duc și eu ființa acolo cât de repede. După 3 ani de când n-am mai urcat într-un avion, simt că am nevoie de asta ca de aer. 

Până număr bani și decid dacă am sau nu destui, până îmi verific calendarul și planurile pe care nu am apucat oricum să le definitivez, vine războiul. 

“No bun, scratch that. Țara arde și tu te duci în Costa Rica. Nu-i momentul, nu se cade, ce va zice lumea, ce-ți vei zice tu ție când vei vedea imagini cu oameni ce nu mai au la ce casă să se întoarcă, și tu ești pe o plajă neprihănită, salivând pe o roabă de mango și papaya?”

Îmi revine un sentiment pe care îl cunosc atât de bine, de pe vremea când locuiam în India – vina. Cu toate că eu câștigam o cârcă mare de bani pentru standarde internaționale, nu doar indiene, nu îmi dădeam voie să cheltui nici cât un indian de rând, pentru că mă simțeam vinovată că oamenii dorm pe caldarâm și că o cupă de înghețată Haagen-Dasz la cafeneaua din cartierul în care locuiesc e mai scumpă decât salariul unei menajere pe o lună. Mă simțeam vinovată pentru toată inechitatea din lume, și pentru că îmi părea că nu pot să fac efectiv nimic pentru asta, am intrat într-un fel de paralizie, incapabilă să fac orice fel de acțiune spre exterior, și în același timp într-un mod de a trăi în care îmi refuzam orice nu era catalogat de către mine drept “nevoie de bază”. Ce a fost apoi foarte interesant legat de acea perioadă a fost că banii economisiți de mine astfel nu au ajuns efectiv la mine decât 7 ani mai târziu. Iar o parte posibil nu vor ajunge niciodată. Dar asta e o altă poveste.

Revenind la vină și la ce va zice lumea – “lumea” fiind o entitate căreia eu i-am oferit puterea mea de a trăi, cam toată viața mea. Privit din afară, e impresionant pentru mulți oameni modul în care am ales să-mi trăiesc viața și tot ce am “realizat” până acum, însă ceea ce nu se vede este tot ceea ce NU am făcut pentru că am lăsat frica de “gura lumii” să mă oprească.

Iar vina – oricât înțelegeam cu mintea că fiecare om are propriul traseu și că nu ajut un om să fie sănătos făcându-mă pe mine bolnavă, și că nu-i ajut pe alții încercând să-i salvez, ci având încredere în suveranitatea lor, emoțional asta a avut nevoie de mult timp să se așeze.  

“Nu se cade să plec acum în Costa Rica.”
Bun, aleg să alimentez gândul ăsta și să-l fac adevărat, pentru că așa aleg. (Poți să mă judeci liniștit/ă pentru asta)

Apoi mă întreb, oare ce mă simt chemată din interior să fac vis-a-vis de toată această situație cu războiul? 
Donez bani pentru refugiați. Aranjez cazare la casa de la țară a părinților mei. Pregătesc haine de dat. Trimit un cadou unei fetițe născute de ziua mamei, organizez evenimente speciale și donez iar toți banii strânși, și mai mult. Însă dincolo de asta, nu am putere din interior să contribui în niciun alt fel. Îmi dau seama că dacă m-aș împinge să fac ceea ce nu simt, doar pentru că “așa se cade”, mi-aș face rău mie însămi. Dacă ar fi să dau de unde n-am, aș face mai mult rău decât bine întregului ecosistem. Pentru că oricât de tare ai suferi de sindromul salvatorului, nu ai cum să nu faci rău atunci când dai de unde n-ai.

Așa că stau, privesc, citesc, îi sprijin pe cei ce pot să facă mai mult. După o vreme, îmi dau seama că și cu mine și fără mine, lucrurile merg înainte.

Mai trec două săptămâni. Nu am poftă de mâncare, nu am chef de hainele mele, nu mai găsesc magie în ceea ce fac, ce în mod normal mă umple până la refuz de bucurie. Deja încep să mă îngrijorez. Se simte o energie stagnantă în jurul meu și în viața mea, ce acum 2 luni nu era acolo. Îmi dau seama că se împlinesc 3 ani de la ultima mea călătorie “prin lume, spre mine”, și că nu mi s-a mai întâmplat să fiu loco pentru atâta timp de când aveam 16 ani. Până și profilul meu Human Design indică această nevoie perpetuă de a mișcă energia, de a experimenta ceva nou, de a găsi următoarea creștere prin aventură. Și pentru că îndemnul “cunoaște-te pe tine însăți” și “urmează ceea ce ai nevoie” au fost farurile ce m-au ghidat cel mai mult pe oriunde m-am aflat, îmi e cam musai să mă ascult și acum.

Așa că aleg să iau frica de gura lumii în brațe / să-i dau un șut în fund / să adop viziunea lui A – “Da’ ce, mie lumea îmi dă de mâncare? Ce datorez eu lumii să-mi pese de gura ei?”

Și să fac ceea ce mă cheamă din interior, iar ceea ce mă chemă este timp cu mine, într-o lume nouă, necunoscută, ce îmi face inima să tresară. Uitându-mă la viața mea de până acum, îmi dau seama că eu mereu înfloresc atunci când descopăr culturi noi, când îmi scot aventuriera interioară la plimbare, când o hrănesc cu întâlniri cu oameni de alte culori și credințe și culturi, când îi pun rucsacul în spate și îi arăt lumea de peste oceane. 
Dacă e să pot aduce ceva valoros lumii în perioada ce urmează, am nevoie să mă umplu pe mine de ceva valoros.
Să investesc în mine, pentru a putea da mai departe din preaplin. 
Orice aș alege să dau mai departe în viitor.

“Ce să fac, în pana mea,
Tre’ să plec în Panama”
devine răspunsul rostit sau nu la întrebarea “Ce faci, cum mai ești?”

Pentru că dacă nu merg, nu-i bine nici pentru mine, nici pentru ecosistem.

Astfel că da, azi împlinesc o săptămână de când m-am urcat în avionul cel ce mă aducea departe. Am aterizat în Panama City (așa s-au potrivit cel mai bine biletele de avion cu bugetul meu și cu dorința de a experimenta și această țară din America Centrală) și azi m-am mutat într-o locație în Costa Rica pe care o voi avea drept bază în următoarea lună. Cu alte cuvinte, azi simt că am aterizat suficient aici încât să pot să scriu. 

În perioada ce vine, voi împărtăși din trăirile mele aici pentru că asta mă mișcă cel mai mult din interior atunci când sunt în explorare – să împărtășesc ceea ce descopăr, simt, sunt atunci când trăiesc complet în afară zonei mele de confort. Așa cresc eu, și așa mă bucur de fiecare picătură de viață.

Sper să te bucuri și tu de această călătorie alături de mine, și pentru a încheia acest lung preambul, doresc să te las cu întrebările:

– Tu cum știi să te asculți, si să urmezi ce te mișcă din interior?
– Câte din deciziile pe care le iei vin din interiorul tău, și câte servesc doar gura lumii?
– Care e starea salvatorului tău, și cât de mult dai din ce nu ai? Sau cât de puțin dai din ceea ce ai?

Să ne vedem cu bine în următorul episod, în principiu din Pana-ma.
<3