De ce se îngrașă oamenii în pandemie?
Pentru că mănâncă din cap, nu din stomac. (Și din emoții, însă asta e dincolo de scopul acestui articol).

De câțiva ani am început să pun sub semnul întrebării tot ceea ce știam despre hrană, începând cu ideea celor trei mese pe zi. Dacă această “regulă” e de fapt un mit? Cine a “inventat” asta pentru prima dată, și de ce o urmez eu cu ochii închiși, provocându-mi uneori mult stres în proces?

Am auzit de la foarte multe persoane că s-au îngrășat în pandemie, și pe lângă mâncatul emoțional, despre care, repet, nu e vorba aici 🙂 aș tinde să spun că o cauză ar fi respectarea “regulii” celor 3 mese pe zi, cu o anume cantitate fiecare, în condițiile în care realitatea exterioară s-a schimbat complet. În condițiile în care consumul de energie a scăzut mult, iar oamenii au continuat să mănânce ca în “vremurile bune”, când se deplasau mult mai mult și “ardeau” mult mai intens.

Spun de mulți ani că industria modei e o formă de sclavie, care din fericire a trecut complet pe lângă mine, și am scăpat de jugul ei, însă azi văd și industria de well-being tot ca o formă de sclavie (care m-a avut și pe mine în lanțuri mulți ani).
Același tipar al “asta e ceea ce trebuie să faci pentru a …”, cu reguli concepute de experți și o condiționare masivă în funcție de ce “trebuie” și cum “trebuie” să avem grijă de noi pentru a… arăta mai bine, ne simți mai bine, a fi fericiți, sau orice altceva. Condiționarea vieții noastre de numărul de calorii, de acul de pe cântar, de centimetrul din talie e un mod de a trăi absolut epuizant, la care din fericire am reușit să renunț în ultimii ani, și care mi-a schimbat masiv calitatea vieții.

De-a lungul vieții mele au fost momente când am purtat haine de mărime L. Nu conta cât de multe restricții îmi impuneam la mâncare, și câte abonamente ratate la sală îmi făceam. 

Un singur lucru a făcut diferența pentru mine – conectarea reală cu corpul meu. În momentul în care am încetat să îmi subjug corpul minții mele, făcând ceea ce îmi spuneau experții că trebuie să fac, și am început să îmi ascult real corpul, forma corpului meu a început să se schimbe.

Ce e cel mai important, însă, e că asta s-a întâmplat fără a apela la mantre de genul “no pain, no gain” și fără restricții și durere. Doar cu iubire. 

De ce dietele nu funcționează?
Pentru că nu sunt ținute din iubire față de sine, ci din ură față de sine. Din respingere față de propriul corp. Din credința că trebuie să suferim pentru a ajunge la ceea ce ne dorim. Iar eu nu mai cred în asta. Nu mai cred în a face lucruri care nu vin din iubire, ci din pedeapsă. Și da, e absolut posibil să “gain” și fără “pain” 🙂

Atunci când dieta vine din iubire față de sine, nu se mai numește dietă, și nu se mai simte ca o corvoadă și ca un sacrificiu, ci grija față de propriul corp devine un act sacru. Însă nu putem ajunge acolo cu forța, pentru că nimic nu poate fi forțat înainte de vreme. Asta necesită răbdare, și compasiune față de sine, și acceptare a ceea ce e exact așa cum e, înainte de a ne dori să se transforme în altceva.

Primul meu pas a fost cel de acceptare a “realității” exact așa cum era, și abia apoi au fost posibili pașii de împrietenire cu corpul, apreciere, onorare, iubire. Când în tot acest proces am ajuns să port haine de mărime S, mi-am auzit mintea șoptind că mai există și XS, și atunci mi-am dat seama ce “dereglată mintal” eram de fapt, și ce periculoasă era mintea mea pentru starea mea de bine.   

Acum nu mănânc după program, ci atunci când îmi e foame, ceea ce înseamnă că în unele zile mănânc o dată pe zi, iar în altele de cinci ori, depinzând de ceea ce fac și de ceea ce trăiesc în interior (am observat că uneori consum mai multă energie și “ard” mai multe calorii prin procese mentale sau emoționale decât prin cele fizice).

Desigur că uneori mănânc și când nu îmi e foame, ci îmi e poftă, și desigur că uneori mănânc și exclusiv emoțional. Însă îmi e atât de clar când se întâmplă asta, și principalul lucru pe care îl fac este să îmi dau voie – să nu mă judec, și să mă iubesc la fel de mult și atunci când măselele mele îmi mestecă emoțiile. Rezultatul – poate pantaloni mai strâmți o perioadă, însă pace cu mine, relaxare emoțională și zero energie petrecută în a mă biciui. Cu alte cuvinte, viață ce (din punctul meu de vedere) merită trăită. 

Asta nu înseamnă, desigur, că nu mă educ în ceea ce privește hrana și alimentele pe care le consum. Însă aleg să învăț de la nutriționiști relaxați (cum ar fi Adelina Roșu de la Nutriție Conștientă, prima nutriționistă la care eu am întâlnit o asemenea relaxare) care mă respectă pe mine ca individ unic, în loc de a-mi oferi doar rețete și reguli științifice pentru care o anumită mâncare e bună sau nu pentru ființa umană. 

În toți acești ani de când am încetat să urmez “regulile” nu am dat nici în anemie, nu am făcut nici ulcere, nici nu am murit de-a dreptul, cum îmi spuneau panicate unele persoane atunci când am încetat să mănânc carne, acum aproape 20 de ani (când în România vegetarianismul era la fel de “de neconceput” precum e încă nerespectarea celor 3 mese pe zi). 

A ne educa e foarte diferit de a urma cu ochii închiși informații venite din exterior, ajungând să ne subjugăm corpul minții noastre (care nici măcar nu gândește cu gândurile noastre, ci cu ale experților), în completă deconectare de ceea ce ne transmite și are nevoie cu adevărat corpul nostru.

Cei din jurul meu consideră că eu “mănânc sănătos” atunci când se uită în farfuria mea pentru că văd acolo în principal ceea ce se spune că ar trebui să mâncăm. Însă eu aleg acele alimente pentru că asta e ceea ce îmi cere corpul, nu pentru că asta e ceea ce mi s-a spus că ar trebui să mănânc. De când mă hrănesc intuitiv (am aflat după câțiva ani că așa se numește ceea ce fac) nu mai simt să consum alimente procesate, și am o nevoie foarte mare de hrană vie (crudă). Însă nu e ceva impus, e ceea ce corpul meu îmi cere. La fel cum e și cu mișcarea – mersul la sală e ceva ce nu a funcționat niciodată pentru mine, însă când am găsit yoga și dansul, “sportul” nu a mai fost un “trebuie”, ci o oportunitate de conectare la mine.  

Am acum numărul de kilograme pe care revistele de modă spun că ar trebui să le am pentru a fi acceptată de societate? Hell no! Unii m-ar pune chiar la dietă, mai ales când îmi crește gradul de pufoșenie în anumite perioade din lună sau din an, sau când trec prin momente în care fac mai puțină mișcare. Îmi afectează asta starea emoțională? Uneori da, când mintea mea se bagă la butoane și intru în comparație cu alte persoane și cu imagini Photoshopate. Și atunci știu că m-am îndepărtat iar de mine – ca orice altă relație, și relația cu corpul meu are nevoie să fie întreținută constant, altfel are de suferit. Mă transform însă atunci în tiranul care îmi pune lacăt la gură și mă pune pe cântar de 5 ori pe zi? Hell no! (Nu mai am cântar de cel puțin 10 ani, apropos. La început pentru că mă deprima, acum pentru că pur și simplu nu mă interesează, pentru că nu îmi mai trăiesc viața subjugată cifrelor – nici de pe cântar, nici din buletin).

Ce vreau să spun e că aleg bunăstarea emoțională, chiar dacă asta vine cu 2-3 kg în plus, în locul respingerii de sine și forțării corpului meu, prin restricții și “no pain, no gain”, să atingă o conformitate impusă mie de o societate (fie vorba între noi) … cam bolnavă. 

Nu sunt expert în nutriție, așa că vă rog să nu credeți nimic din ce am spus eu aici, pentru că toate acestea sunt adevărate pentru mine, însă nu pretind nici o clipă că ar putea fi adevărate și pentru tine. Sunt expertă doar în ceea ce privește propria mea viață, așa că acest articol NU constituie sfaturi pentru nimeni altcineva. E doar o împărtășire a propriei mele călătorii, pentru că asta mi-a venit să scriu când nu aveam somn azi noapte. 

Vreau să închei această împărtășire cu cel mai important sfat pe care l-am primit vreodată de la un expert nutriționist (pe acesta puteți să-l credeți, că e venit de la expert) :

“Cel mai important ingredient în procesul de hrănire, și cel mai important ajutor în digestie? Recunoștința pentru hrana din farfurie și binecuvântarea mâncării & a tuturor celor implicați în procesul prin care ea a ajuns în fața ta”.

Și-atât :).

Hrănire cu bucurie să avem. Fără diete, ci cu iubire de sine și binecuvântare a mâncării din fața noastră <3

PS. Admir mult oamenii pasionați de sport, și consider că mișcarea e esențială pentru o viață echilibrată, din toate punctele de vedere. Însă consider că lumea fitnessului ar beneficia mult de ceva mai puțin shaming, și ceva mai multă iubire. Ceva de genul “Love your body hard” pe lângă/în loc de “work your body hard”.
(scuzați englezismele, dar văd că se poartă în industrie)
#zicsieu