În ianuarie 2018 am crezut că mor.

Tocmai mă reîntorsesem în Dubai, unde locuiam de 2 ani, după vacanța de iarnă. Crăciun petrecut cu familia, revelion cu prietenii, inimă bucuroasă și plină. 

De la aeroport merg direct la birou pentru un curs de seară, că așa e în orașele care nu dorm niciodată, sau în care ai de ales între a fi mereu în priză și viteză, sau a pieri. Cel puțin așa arătau lucrurile prin ochelarii mei atunci.

Revenind, la curs (pe care îl țineam eu, de altfel), observ cum încep a mi se moleși genunchii, a mi se înțețoșa privirea, a mă cuprinde o durere de cap și de corp surdă, însă vie. Reușesc să conduc până acasă, un skyscraper din mijlocul deșertului, unde mă retrăsesem, și să mă pun în pat. Mă trezesc peste câteva ore într-un corp pe care nu-l recunosc – doare tot, de la mușchii ce încearcă să mă întoarcă de pe o parte pe alta, la pielea în contact cu cearșaful, la capul ce îmi pare a fi o bombă cu ceas, la ochii ce nu pot să privească la nimic, cu atât mai puțin la orice fel de ecran.

Urmează o zi și jumătate brutale, în care ajung să vomit tot ce beau, că de mâncat nici nu se pune problema, și când deja nu mai pot ține în stomac nici jumatate de gură de ceai sau apa cu lămâie ce mi-a luat 30 min să o pregătesc, pentru că mă mișc în reluare, încep să mă îngrijorez. Ajung la un punct de epuizare și deshidratare în care am nevoie de 3 pauze de odihnă pe podea până să ajung din pat la baie. Duc totul cu încrâncenare și determinare pentru că eu sunt Iunia, super-erou, și nu mă oprește pe mine nimic din drumul meu.

Asta până când corpul meu se satură de bullshitul de super-erou și îi forțează mâna eroinei interioare să apuce telefonul și să ceară ajutor, că așa-i de bine și frumos când ne dăm voie să primim sprijinul semenilor noștri. Plus, deja sunt la punctul în care efectiv simt că mor. Gata. Mor.

Singurul ajutor pe care mintea mea îl poate percepe acum e Ambulanța, pentru că nu-mi închipui că un muritor de rând m-ar putea ajuta în orice fel. Apuc telefonul și îmi vine să vomit instant când mă uit la ecran, totul e în ceață și lumina îmi provoacă o greață violentă. 911? 112? Fir-ar să fie, de ce nu m-am întrebat niciodată la ce număr sună emirații după ajutor? Dau să merg la Google și capul începe să îmi pulseze și mai tare, trimițând acum și săgeți ce îmi penetrează când lobul parieto-occipitalo-temporal când cel temporalo-frontalo-auch-o-să-mor-acum-lo. Renunț repede la idee și printre gene ghicesc cum să merg la speed dial, unde am o prietenă româncă ce, pentru că viața mă iubește, locuiește chiar în cartierul vecin.  

“Salutare” se aude vocea ei zglobie, apoi o aud pe a mea ieșind ca din fundul unui butoi uitat într-o peșteră pe o altă planetă:

“Clau… cum se cheamă Salvarea aici în Dubai?”  

“Ce?”

“Am nevoie să sun la Ambulanță și nu știu numărul… și nu pot să țin ochii deschiși suficient… cât să caut pe net” reușesc în final să spun întreaga propoziție ce la acest punct se simte ca un rezumat al vieții mele.

“Păi? De ce vrei să chemi Salvarea?”

“Cred că o să mor”

“Ce simptome ai?”

Îi enumăr durere debilitantă de cap, vărsături a orice îmi ajunge în stomac, dureri crunte de corp, articulații și piele, epuizare masivă, febră, lipsă de putere în corp, imposibilitatea de a ține ochiii deschiși, de-acum și deshidratare…

“Păi măi, fată dragă… tu ai gripă!”

“Nu, nu. Am mai avut gripă când eram copil … nici nu s-a apropiat de așa ceva… Ce simt acum e efectiv că o să mor”

“Haide, lasă ușa deschisă că vin imediat la tine, nu Salvare îți trebuie ție, ci vitamine, echinaceea, propolis, ghimbir și o nucă de cocos. Trec pe la farmacie și vin imediat”

Eu protestez, nu cumva să între la mine că nu mi-aș ierta niciodată dacă îi dau ce am eu, etc etc, ea mă ignoră cu grație, “Bine, hai că ți le las la ușă”, și-mi închide.

O vreme mai târziu, oricum timpul nu mai are niciun fel de relevanță, sună soneria, mă târăsc până la ușă, ea pe hol, pusese două plase în fața ușii, deja scosese și nuca de cocos. 

“Poți să o deschizi?” 

Ochii mei și faptul că mă uit pierdut la ea stând în fund pe gresie, sprijinită de perete, constituie răspunsul de care are nevoie.

“Dă-mi un cuțit”

Privesc de după ușă cum se luptă grațios cu nuca magică, mi-a adus și pai, mi le predă împreună cu niște instrucțiuni și-mi spune “Hai, că până mâine vei fi ca nouă”

Eu râd tare de tot pe interior, pe exterior nu am putere să exprim nimic, însă dacă n-ar fi tragic, mi s-ar părea cel mai comic lucru pe care l-am auzit vreodată. 

Pleacă, eu mă arunc hulpav (în reluare) pe nuca de cocos, sorb fix o gură ce îmi face stomacul să urle “Eject” instant, mă rog în genunchi de corpul meu să o țină acolo, măcar pe ea, nu mai poftesc la a doua, dar măcar pe ea, și când se liniștește stomacul îmi reiau mersul-piticului-patru-labe-bușilea până la pat, mă întind după câteva duzine de “auch – auch- auch- cum e posibil ca o mișcare atât de mică să doară atât de tare” și adorm.

Profund.

De tot de tot.

Două ore mai târziu, mă trezesc cu gândul “sunt om din nou!!” 

Stresul și tensiunea din stomacul meu par a se fi evaporat ca prin minune, și nu îmi mai e greață!! Stau câteva minute bune întinsă în pat doar să las această nouă realitate să se așeze și în mintea mea, care nu poate cuprinde cum e posibil așa ceva, atâta pace în stomac după o singură gură de apă de nucă de cocos. Faptul că nu îmi mai e greață și pot să contemplez ideea unei guri de ceai deja face restul simptomelor să pară de 1000 de ori mai gestionabile. 

Beau o gură de ceai. Ce Paradis!! Apă cu lămâie. Vis împlinit!

Pe seară mănânc o căpșună, și fac 5 mătănii imaginare de recunoștință pentru Claudia că mi-a adus nu doar vitamine și citrice, ci și această caserolă cu căpșuni ce promit acum să dețină cheia însănătoșirii mele.

Mai trece o noapte, și a doua zi durerea de cap e îmblânzită. Reușesc să vorbesc cu fratele meu să îl întreb ce aș putea să fac în legătură cu debilitantele dureri de corp și de piele. Orice ating se simte ca o arsură și corpul meu e în stres perpetuu.

Mă întreabă dacă am niște ulei de lavandă și îmi aduc aminte ca prin minune că eu de fapt știu ce are corpul meu nevoie – îmi încălzesc niște ulei de cocos, pun în el câteva picături de ulei de lavandă și de salvie, și îmi ung fiecare părticică de piele cu uleiul cald și sfânt. A doua zi mă trezesc cu zero dureri de piele, și mai stau o bucată de timp cu ochii în tavan, așteptând ca mintea mea să accepte că a fost atât de simplu.

Apoi îmi amintesc de Vipassana, și încep să îmi observ senzațiile din corp dintr-o stare de ecuanimitate – observare fără judecată. E foarte provocator, pentru că săgeți necruțătoare îmi sfâșie articulațiile, fulgere îmi trec prin mușchi, iar greutatea și tensiunea din corp atârnă tare greu. Capul pulsează și el încă, precum o bombă obosită și rece. Însă stau și le observ cu maximul de neutralitate ce îmi e accesibilă acum, că și-așa altceva nu am ce face. Ecran nu se pune problema, în picioare nu pot sta, așa ca stau cu ochii în tavan, baș că închiși, și îmi observ săgețile și fulgerele din corp. Îmi iese ecuanimitatea când îmi iese, și când nu, îmi iese câte un geamăt de durere, însă le primesc pe toate fără a mă biciui suplimentar pentru asta, cum aș fi făcut în trecut.

Trec așa o zi și-o noapte, la sfârșitul căreia îmi ia din nou o vreme să diger faptul că durerile de cap și corp mi-au trecut și ele, “peste noapte”.

Sunt deja 5 zile de când nu am părăsit perimetrul patului, și simt că ar putea fi posibil să fac un duș. După duș mă simt de-a dreptul vie, așa că se naște ideea de a ieși până la magazin. Ce lux, să fiu afară, cu oameni, după 5 zile! Ce diferit se simte viața!

La un moment dat în ziua a 6a ajung la birou, zglobie și proaspătă, și după ce mă salut cu colegii ce se bucură tare de învierea mea, deși suspectează că de fapt am fost la spa în toate aceste zile, la cât de tare strălucesc, le dau vestea cea mare. Demisionez! Îi spun și șefului meu, care îmi e în același timp un bun prieten, și după șocul inițial, mă întreabă ce s-a întâmplat cu mine așa de brusc.

“La un moment dat în mijlocul torturii din aceste zile, într-o stare de semi-delir cum oi fi fost, m-a lovit așa din senin întrebarea: ‘Dar eu ce fac de fapt aici?’ Adică… de ce mai sunt încă aici? Relația s-a încheiat, proiectele mele preferate s-au terminat, întrebările mele (inclusiv cele pe care nici nu știam că le am) și-au găsit răspunsurile, explorările s-au atenuat, simt că am primit tot ceea ce aveam nevoie de la acest loc momentan… Atunci de ce mai sunt eu aici? Nu am găsit nici un alt răspuns în afară de “din inerție”, și tu știi că eu nu așa îmi trăiesc viața. E timpul să plec acasă. Așa că haide, te ajut la job description și punem azi anunțul să-mi găsim înlocuitor”.

~~~

Dacă, de fapt, “boala” nu e inamicul, ci mesagerul? O sursă de informație?

Dacă nu e o pedeapsă, ci o pauză care ne forțează să ascultăm ceva ce, în vâltoarea și viteza vieții, nu vrem să auzim?

Dacă boala nu e ceva aleator sau întâmplător, ci are un mesaj foarte precis?

Dacă noi nu suntem victimele ei, ci observatori ai vulnerabilități din corpul și emoțiile noastre care îi “permit” să se instaureze?

Boala nu apare din senin, ci în urma unei vulnerabilități fizice sau emoționale. Exact ca un lanț cu o verigă slabă – când se rupe, nu dai vina pe forțele naturii, ci știi că slăbiciunea acelei verigi a dus la acea manifestare. Dacă am fi cât de cât atenți la noi, conștienți de noi, am putea ști care sunt aceste vulnerabilități, și le-am putea adresa din timp. La fel cum atunci când ni se aprinde o lumină în bordul mașinii, nu o acoperim cu un plasture sau ignorăm, sperând că va dispărea. Când începe să bată ceva la roată, nu dăm muzica mai tare să nu mai auzim. Când începe să iasă fum de sub capotă, nu conducem mai tare, eventual și cu ochiii închiși, sperând că dacă nu vedem, atunci de fapt nu există.

Eram epuizată fizic, mental și emoțional la momentul în care “m-a răpus” gripa? Absolut.

Eram într-un loc în care nu mai era benefic pentru mine să fiu, însă nu îmi dădeam voie să încetinesc suficient încât să aud (și accept) asta? Absolut.

Eram într-o stare de conflict interior în relație cu alte persoane? Doar cu 1, însă eram.

Eram într-o stare de resentiment profund vis-a-vis de relații care nu se încheiaseră amiabil? Doar cu 1, însă eram.

Eram de peste 2 ani într-un mediu pe care îl percepeam artificial, petrecând 90% din timp în interior, în aer condiționat, între betoane, cu acces sporadic la natură? Eram.

Aveam nevoie ca de aer să fiu țintuită la pat 5 zile, fără posibilitatea de a mă distrage cu filme sau cărți sau social media, pentru a mă putea, în sfârșit, auzi? Absolut!

Ce încerc de fapt să spun aici?

Când vă vizitează orice fel de boală, stați puțin cu voi, în sinceritate, și întrebați-vă:

• Câtă grijă am avut de corpul meu în ultimul timp? Ce am pus în el? Ce am scos din el? Câtă prezență am avut în relaționarea cu el?
• Care e starea relațiilor mele cu ceilalți în această perioadă? Simt în principal armonie și bucurie alături de oamenii cu care îmi împart viața, sau împărțim între noi tensiune, conflict, respingere, resentiment, furie, agresivitate, jale?
• Cât de multă împlinire simt vis-a-vis de cum arată viața mea acum? Îmi doresc să fiu aici unde sunt, sau mi-aș dori ca viața mea să arate altfel?
• Cât sunt de odihnit în această perioadă, pe toate nivelurile? Câtă grijă am de mine?
• Ce fel de emoții generez în interior zi de zi? Frică, anxietate, neputință, furie, depresie, vină, rușine, plictiseală, sau recunoștință, acceptare, pace, bucurie? 
• Care e capacitatea mea de a sta în ecuanimitate cu ceea ce se întâmplă, fără a reacționa în judecată, fără a amplifica drame, fără a perpetua și răspândi durere?

Din ianuarie 2018, oricând m-au vizitat diverse simptome, anumite manifestări ale corpului, le-am ascultat de îndată ce au venit. M-am ascultat, am căutat să aflu unde în corpul sau emoțiile mele se află vulnerabilitatea, și să adresez cauza, nu efectele.

Dacă aș fi sunat la Salvare în acea zi, poate m-aș fi făcut bine în 5 zile pe baza unor substanțe introduse în corp, m-aș fi întors la birou și aș fi continuat povestea care m-a țintuit la pat în primul rând, probabil până m-ar fi țintuit din nou. 

Ideea e că remedii din exterior chiar există, pentru că atât natura cât și inteligența umană au făcut o treabă tare bună cu a ni le furniza.

Însă neînsoțite de o stare de asumare, conștientizare și prezență la propria putere, vulnerabilitate si suveranitate, ele nu rezolvă cauze, ci ne ridică doar din pat, pentru a repeta apoi, cât de curând, povestea.

În final, chiar e o alegere, și întrebare e, tu ce alegi? 

Sper că ai găsit în această povestire a mea măcar un gând de sprijin în propria ta călătorie, și îți doresc putere în a-ți asuma alegerile, și a găsi încredere în corpul și viața ta.

Sănătate să avem cu toții, și să ne putem bucura de ea <3

Iunia