Dragi părinți și bunici,

vine Paștele. Sărbătoarea Învierii, în care ne bucurăm nu doar de învierea lui Hristos, ci de re-învierea fiecăruia dintre noi întru adevăr, puritate sufletească, iubire necondiționată, bunătate și recunostință pentru tot ceea ce există, uman și divin.

Așa că, de aceste sărbători, dacă aveți privilegiul să vă intre copiii și nepoții în casă… cum ar fi să îi primiți de data aceasta doar cu tăcere? Doar cu inima deschisă, și cu ceea ce ați pregătit pentru ei din iubire, nu din obligație?

Copiii nu vin la voi pentru a se îmbuiba cu mâncare, ci pentru a se învălui de acceptarea, iubirea și zâmbetul vostru ce le mângâie sufletul. Pentru a petrece timp de calitate cu voi, de a vă simți aproape, de a se bucura de ceva ce doar voi le puteți oferi.

Însă știți voi oare cât de repede dispar toate acestea, în momentul în care îi întâmpinați cu aceleași și aceleași întrebări: 

• când se cunună, 
• când fac un copil, 
• când mai fac un copil, 
• când îsi fac și ei o casă,
• când mai fac și asta, și celaltă din ceea ce voi credeți că ei ar trebui să facă cu viața lor?

Stiți oare că acești copii ai voștri nu vor nimic altceva de la voi în afară de acceptarea voastră neconditionată? De sprijinul și iubirea voastră pură, așa cum a fost a Fecioarei Maria și lui Iosif pentru fiul lor? 

Oare vă închipuiți un scenariu în care părinții lui Iisus, sau bunicii lui, îl întâmpinau mereu cu presiunea de a face ceea ce ei cred că el ar trebui să facă? Să se însoare, să facă mulți copii, să își câștige niște diplome, că e rușine să fii tâmplar? Și nu se cade să fii burlac la 30 de ani?

De ce oare ar fi altfel pentru noi, “oamenii de rând”, și copiii sau nepoții noștri? De ce ar fi justificat să avem drept de decizie asupra vieții copilului nostru, care e o ființă integră, autonomă și suverană?

Au trecut vremurile lui “Eu te-am făcut, eu te omor”. Sau n-au trecut, însă exact de aceea copilul tău te respinge. 

Khalil Gibran e cel care spune 

“Copiii tăi nu sunt copiii TĂI. 

Ei vin prin tine, însă nu din tine, 

și chiar dacă sunt cu tine, ei nu îți aparțin.”

Dragi părinți și bunici, 

nu e cazul nici să dăm vina doar pe noile generații. Ne e foarte clar că tot ceea ce spuneți și faceți vine din intențiile voastre cele mai bune… Însă, din păcate, nu așa ajunge la noi. Voi ne-ați crescut. La voi în case am văzut și poate chiar trăit traume inimaginabile, abuzuri și limitări, agresivitate, adulter, adicții, șantaj emoțional, iubire condiționată, neacceptare și judecată, control, constrângeri. 

La voi în case am învățat toate acestea, și noi știm foarte clar că nu se putea altfel, că acelea au fost vremurile, că fiecare generație face maxim din ceea ce poate. Iar noi acum, generația noastră, poate încă nu avem soluțiile sau resursele pentru a ne construi altfel de vieți, bazate pe acceptare și iubire, însă e doar corect să ne respectați propriul drum. Poate că am căzut în cealaltă extremă, încercând să evităm ceea ce am văzut la voi, și libertatea sau detașarea noastră prea mare vă sperie, sau înfurie, sau înfricoșează.

Însă dacă e ceva clar, e că neaceptarea din partea voastră și dorința de a ne repara și “readuce pe calea cea bună” prin reproș, învinuire și șantaj emoțional are exact efectul opus.

Întrebarea e, vreți să fiți cei care au dreptate, sau vreți să fiți cei care își au copiii aproape?

(desigur că aceeași întrebare se aplică și copiilor, însă acela e un alt articol, pe care poate îl voi scrie eu, poate altcineva. Însă e la fel de relevant!)

Dragi părinți și bunici (unchi, mătuși, vecini, cetățeni de pe stradă), 

Voi știți câți tineri nu se căsătoresc pentru că nu vor să recreeze căsnicia pe care au văzut-o în propria casă?

Voi știți câți tineri aleg să nu intre într-o relație doar de gura lumii, sau că așa e rândul, sau pentru a nu fi singuri, ci își doresc un parteneriat prin care pot co-crea ceva și mai frumos decât pot singuri, și asta e încă ceva rar de găsit?

Voi știți câți tineri nu vor copii pentru că “nu vreau să traumatizez și eu pe cineva așa cum eu am fost traumatizat/ă?”

Voi știți câți tineri nu vor copii pentru că nu consideră că le pot oferi o viață decentă din punct de vedere fizic, mental și emoțional?

Poate că greșim în anumite aspecte, cu siguranță, însă puteți voi oare să vedeți că întrebările voastre nu fac decât să ne îndepărteze și mai mult de voi?

Trăim timpuri fără precedent, în care globalizarea și liberul access la cunoaștere schimbă lumea într-un ritm mult mai rapid decât a făcut-o prima venire a lui Iisus. Reperele ni se schimbă peste noapte, și ne găsim într-un spațiu de confuzie și haos din care vom renaște la un moment dat… însă până atunci, avem nevoie de sprijin în tot acest haos de la cei prin care am ales să venim aici pe pământ. Adică de la voi, dragii noștri părinți și bunici.

Voi știți în câte cupluri unul dintre parteneri nu crede în “instituția căsătoriei”, și de fiecare dată când voi întrebați “când vă căsătoriți” provocați o durere și conflict enorm în acel cuplu, și în copiii voștri?

Voi știți câte cupluri nu POT să aibă copii, așa că de fiecare dată când voi îi întrebați, “binevoitor”, când vine bebe, ei se sfâșie de durere pe interior?

Dragi părinti și bunici, (unchi, mătuși, vecini, cetățeni de pe stradă),

oare știți că nu există conceptul de “e doar o întrebare nevinovată”, sau “glumesc și eu”, sau “întreb numai așa, să vă stimulez”, sau “eu de fapt vă vreau binele”?

Oare știți cât rău poate să facă o întrebare care “vrea binele”, prin care transmiteți copiilor și nepotilor voștri că e ceva în neregulă cu ei, și că nu îi puteți accepta și iubi așa cum sunt acum? 

Oare știți că prin întrebarea voastră “nevinovată” puneți paie pe un foc intern deja mistuitor?

Poate că nu vă dați seama, așa că vă spun asta din toată inima – nu există stimulare și educare reală prin judecată, prin control, prin a transmite tinerilor că e ceva în neregulă cu ei, prin a-i constrânge, prin a-i șantaja, prin a le reaminti de ceva ce ei înșiși își doresc, însă din orice motiv, încă nu e posibil în viața lor. 

Știți care e singurul tip de stimulare care funcționează cu adevărat?

Propriul exemplu. 

Acceptarea și iubirea necondiționată. 

Spațiul sigur emoțional în care copiii voștri să poată veni la voi să vă spună ce e cu adevărat în sufletul lor, ce se întâmplă real în viața lor, în cuplul lor, în familia lor.

Să vă spună fără să le fie teamă că “veți fi dezamăgiți”, că vă veți supăra, că le veți transmite că e ceva în neregulă cu ei, cu partenerul lor, cu viața lor.

Voi știți că și atunci când “aveți dreptate”, dacă le transmiteți asta prin a le “face morală și educație”, asta e exact ce îi face să vă respingă? Exact atunci îi îndepărtați cel mai mult de voi?

Și știți care e singurul mod de vă apropia de ei?

TĂCEREA.

Acceptarea neconditionată, chiar dacă ei nu sunt așa cum voi vă doriți să fie, chiar dacă nu iau decizile ce vouă vi se par corecte, chiar dacă nu sunt copiii perfecți din imaginația voastră.

Se spune în anumite cercuri că a avea copiii e printre cele mai rapide moduri de evoluție – oglinda pe care ne-o țin copiii noștri, care întotdeauna sunt mai evoluați decât noi (e doar natura firească a evoluției speciei umane) e o oportunitate imensă de a învăța despre iubirea neconditionată. Care e, în final, singurul lucru ce contează aici pe pământ.

Nu lăsa micimea să câștige.

Nu lasa ego-ul tău, gura lumii și fricile tale să învingă.

Dă-ți o sansă la măreție prin a-ți iubi necondiționat copilul, indiferent de deciziile pe care le ia.

Dacă e ceva ce ne învață Fecioara Maria, cred sincer că aceasta e lecția. 

De Paștele acesta, alege tăcerea, și iubește-ți doar copiii și nepoții.

Pentru binele tău, al lor, și al nostru al tuturor <3

Dragi copii, de Paștele acesta, haideți să ne iubim doar părinții și bunicii, cu recunoștință că putem încă să îi găsim în casele lor.

Amin!