În road trip în India am decis să mergem la sfârşitul unei nunţi
de pomină într-un castel, undeva în inima Indiei. (…)
Stăm chirciţi pe canapeaua camerei de hotel, mult după ce lumea
s-a întors pe la casele lor, şi o dăm cu poveştile. 
Le spun băieţilor că îmi doresc grozav să fac un road trip în India, 
oare ei nu sunt interesaţi? Sunt toţi interesaţi, dar de-acolo până la 
concretizare e cale mai anevoioasă. Unul dintre ei însă pare hotărât 
că are şi el nevoie de aşa o aventură, aşa că facem planuri serioase
 pentru a treia zi. (...)

Decidem să mergem la Amritsar, la Templul de Aur, locul sacru
al celor de religie Sikh. Planul e să plecăm din Delhi într-o dimineaţă
devreme, aşa că mergem acolo de cu seară şi dormim la un prieten
al lui Anant. Aveam să aflu mai târziu că aşa funcţionează lucrurile
în India, mereu se va găsi un prieten de-al bunicii care are o cumnată
a cărei colege de şcoală are un frate care ştie pe cineva care te poate
caza în oraşul în care mergi. Dacă ştii o singură persoană când mergi,
îţi va fi uşor apoi să devii un oaspete perpetuu în ţara grozav de
ospitalieră.

Ne trezim la şase a doua zi şi pornim înspre casa unui alt
prieten, a cărui motocicletă o vom folosi pentru excursia noastră de
500 de km. E Delhi, deci trafic destinat să te paralizeze pe străzi 
pentru ore în şir, dar suntem norocoşi şi ajungem la casa prietenului 
în jur de ora opt. Mă aştept ca de aici să ne continuăm periplul în maxim 
o jumătate de oră, dar iar uit că ne găsim în India. "It’s rude to leave so soon", 
îmi spune Anant, 
"we have to at least stay for chai".(…)

Un stomac umflat mai târziu, ne urcăm într-un final pe motocicletă.
Până să ieşim din Delhi e trecut de ora patru, iar de întunecat
se întunecă la şapte. Încep să bănuiesc că nu o să ajungem să dormim
la sora lui Anant în noaptea respectivă, însă asta nu e cea mai mare
problemă a mea în acest moment. În acest moment cea mai mare
problemă a mea este durerea de parte dorsală. Motocicleta prietenului
lui Anant e construită astfel încât partea din spate e foarte îngustă,
şi cu toate că pentru o plimbare de jumătate de oră pare rezonabil,
devin conştientă că pentru 500 de kilometri e curat masochism. Până
să ieşim din Delhi deja trebuie să-i spun lui Anant să oprească de
două ori, prima dată ca să-mi pun puloverul sub fund, şi a doua oară
să-mi pun întreg rucsacul. Nu ajută mult însă, şi pe când ajungem în
Chandigarh, unde decidem să înnoptăm, mă gândesc cu oroare la cei
250 de km rămaşi de parcurs.

A doua zi decurge lin, cu pauze foarte dese de chai, ceea ce nu
poate decât să mă încânte peste măsură. Sunt de-acum dependentă de
această licoare magică pe care o întâlnim tot la cinci paşi pe marginea
drumului, şi am sentimentul că pe cât locul e mai dărăpănat, cu atât e
mai delicioasă băutura. Uneori mi-e teamă să mă uit înspre locul unde
se spală paharele, iar alteori văd fără să vreau lighene improvizate în
care pluteşte apă maronie. "Ce nu te omoară, te face mai puternic", îmi
vine în minte mereu.

Petrecem câteva ore bune în Ludhiana cu sora lui Anant, plimbându-
ne prin mall şi achiziţionând câteva kurta pentru făptura
creaţă pasionată de îmbrăcăminte indiană. Mai avem 150 km până
la destinaţie, şi suntem suficient de naivi să credem că o să ajungem
acolo în seara aceasta. Începe să se întunece pe când mai avem 80 de
kilometri, dar decidem curajoşi să continuăm.

Suntem la intrarea într-un oraş, îmi dau seama după luminile
leşinate ce ne întâmpină. Sunt pe motocicletă de două zile, şi mă
doare fundul de simt că stau pe o şa de ace, nu una de motocicletă.
Am în minte să-i spun lui Anant să oprim curând pentru un chai, să
mă dezmorţesc. Îmi repet asta în gând mereu, "Iunia, în cinci minute
să-i spui de chai, în patru minute să-i spui de chai. Să-i spui lui Anant
de chai, în trei minute să-i spui de chai, să-i spui lui Anant de chai,
Iunia, să-i spui să oprim pentru chai, în două minute să-i spui de chai,
să-i spui lui Anant de chaaaaaaaaaaa." Mă simt ridicată în aer de mâini
invizibile, şi-mi dau seama că plutesc, nu ştiu cum, nu ştiu unde.
"Avem un accident", mă surprind gândind.

"Deci aşa se simte un accident?" e următorul meu gând. Fusese mereu
o curiozitate de-a mea pe când eram copil, oare ce simt oamenii în
momentul în care sunt implicaţi într-un accident, ce le trece prin cap
în acele momente. Îmi dau seama repede că-mi trec prin cap o sută de
gânduri pe secundă, iar eu mi le amintesc mai apoi ca şi cum ar fi fost
înregistrate pe bandă.

"Avem un accident.
Deci aşa se simte un accident?
Aha, deci asta e? Aici îmi aflu eu sfârşitul?
Aşa?
Asta e tot pentru mine?
Oare eu acum mă rostogolesc pe şosea?
Unde e Anant?
Dacă mă rostogolesc pe şosea, precis că vin maşini înspre mine.
Ar fi bine să mă opresc din rostogolit.
Când mă opresc din rostogolit, primul lucru de făcut e să fug de pe
drum, pentru că vin maşini.
Ar fi bine să mă opresc din rostogolit.
Ar fi bine să mă opresc din rostogolit.
Acum.
Da, deci acum!
Unde e Anant?
Opreşte-te! Din rostogolit!
Acum!"

Într-un final îmi dau seama că m-am oprit, şi dau să mă ridic în
picioare. N-am idee pe unde zboară lumea din jurul meu, unde e
susul şi unde e josul, unde e stânga şi dreapta. Faţă şi spate.
Întorc capul la stânga să văd ce văd. Îmi dau seama că văd doar
cu ochiul stâng, pentru că dreptul îmi e acoperit de cască pe care
aterizasem în cădere.

Văd cu ochiul stâng lumini. Întorc capul în direcţia cealaltă şi văd
tot lumini. Am un gând: sunt în mijlocul drumului. Apoi mai am un
gând: trebuie s-o şterg de-aici acum. Până corpul meu are şanse să
percuteze, îmi simt braţul stâng înşfăcat şi apoi întregul corp urmează
direcţia din care este tras cu putere. Anant mă trage pe marginea
drumului, iar maşinile trec pe lângă noi.

Aş fi putut să mor, îmi aud un alt gând, nesigură încă dacă
într-adevăr nu am murit.

Spre noi se revarsă o serie de bărbaţi de la dughenele de reparaţii
auto care împânzesc periferia oraşului. Cineva îmi întinde un pahar
cu apă. Nu-mi aduc aminte cum se spune mulţumesc, nici măcar
în româneşte. Am revelaţia că nu-mi aduc minte nici măcar cum să
deschid gura. Stau şi mă uit pierdută la oamenii din jurul meu, la
motocicleta pe jumătate îngropată în pietriş la marginea drumului.
Anant e la fel de tulburat ca şi mine, dar mă analizează din priviri în
permanenţă, ca şi cum vrea să se asigure că sunt întreagă şi fizic şi
mental. Vreo doi oameni se plimbă prin jur adunându-ne rucsacii
şi telefoanele împrăştiate pe o rază de câţiva metri.

De la o vreme am un sentiment ciudat în mâna dreaptă, ca şi
cum e prinsă într-o menghină şi ţinută sub presiune. Port o geacă
împrumutată de la băieţi, cu mâneci lungi ce-mi trec puţin peste
degete. Ridic mâna dreaptă în faţa ochilor, şi văd picurând din gura
căscată a mânecii un lichid ce-n lumina slabă îmi pare negricios. Fără
să-mi dau seama ce fac, ridic mâneca şi torn pe mâna desfigurată
apă din paharul adus de un tânăr indian cu ochii precum murele.
Unul dintre bărbaţi îmi observă gestul şi apoi îi aud pe toţi cinci
sau douăzeci ridicând vocile şi agitându-se într-o limbă pe care nu
aş înţelege-o nici dacă aş fi pe deplin lucidă. Unul dintre ei scoate
din buzunar o batistă despre al cărei grad de curăţenie nu-mi pun
problema, şi mi-o înfăşoară în jurul degetelor, strângând ca o altă
menghină şi spunându-mi cuvinte pe care nu le înţeleg, dar îmi
dau seama că sunt menite să mă liniştească. Îmi pare că sunt foarte
liniştită de altfel, atât de liniştită încât nu am nicio reacţie, şi niciun
gând în afară de Puteam să mor. Aici şi acum, puteam să mor. Şi n-am
murit. Nu am murit.

Încet, încet începe să se ridice din ceaţa de pe mintea mea, şi
înţeleg atunci când Anant îmi spune că băiatul cu mure în loc de
ochi ne va duce la clinica din apropiere. Trag de mine să mă deplasez
înspre scuterul lui, şi mă urc alene în spatele tânărului. În câteva
minute oprim în faţa unei clinici, şi pe când intrăm în încăperea
mică şi luminoasă, deja simt că glasul mi-a revenit.

Doctorul ne întreabă ce s-a întâmplat, şi aruncă o căutătură înspre
mâna mea. Batista e vişinie-roşie-neagră, iar mâna mea acoperită
de praf, nisip şi roşeaţă, multă roşeaţă. „Ah, nicio problemă, într-o
săptămână e gata vindecată”, exclamă doctorul cu o atitudine de
atotcunoscător. (…) Nu are cum să afle că vor trece multe luni până când 
nu-mi va mai veni să plâng uitându-mă la mâna mea dreaptă.

Băiatul cu ochii de mure ne duce apoi la cel mai apropiat hotel,
unde mă târâi zigzagat până în cameră şi mă dezbrac încet de hainele
rupte şi pline de praf, să-mi examinez vânătăile. Îmi revine în minte
şirul evenimentelor, şi încă nu realizez că am picat.
De pe o motocicletă.
În mişcare.
La mulţi km pe oră.
Pe autostradă.
În întuneric.

Retrăiesc apoi şirul de gânduri pe care îl avusesem în timp ce
mă rostogoleam pe autostrada cea mai aglomerată a Indiei, şi-mi dau
seama că două idei se strecuraseră în acea secvenţă cu o rapiditate
impresionantă, fără a face prea mult zgomot. Ele de fapt nici nu
fuseseră gânduri, ci sentimente, şi veniseră după gândul „Asta e tot
pentru mine?” 

Am revelaţia că în momentul în care cred că am să
mor, că s-a sfârşit timpul meu pe pământ, simt un uşor regret, dar
este un regret ataşat exclusiv viitorului. Îmi pare rău că nu o să apuc
să fac lucrurile pe care le plănuisem pe viitor, dar îmi dau seama în
acelaşi timp că nu am absolut niciun fel de regret faţă de trecut. Nu
aş schimba nimic din viaţa mea de până acum, şi dacă e să se termine,
e în regulă. Simt grozav de multă recunoştinţă pentru sfertul de secol
petrecut pe Terra, pentru toate experienţele, pentru toţi oamenii,
pentru toate trăirile. Sunt fericită pentru că şi dacă atât a fost să fie,
măcar a fost intens. Şi a fost cum am vrut eu. Viaţa a fost cum am
croit-o eu.

După ce îmi întind vânătăile la orizontală şi închid ochii umezi,
îmi vin în gând versurile cântate de Frank Sinatra:

For what is a man, what has he got?
If not himself, then he has naught
To say the things he truly feels and not the words of one who kneels
The record shows I took the blows and did it my way!

Adorm cu un zâmbet plin pe buze. Orice ar fi, orice s-ar întâmpla,
„I did it my way”.

Nu am niciun regret despre trecut, pentru că am trăit-o pe ea,
viaţa, în felul meu. Pentru că am trăit.
(Fragment din cartea Prin Lume, Spre Mine)