Ma gandeam eu asa, intr-o zi cand ma uitam la cum lucreaza indienii, si remarcam asemenarea cu munca multor romani… Ma gandeam cum pentru mulți dintre noi (îndrăznesc oare să spun “majoritatea”?), cuvântul “loc de muncă” e sinonim cu “viață” – il folosim pentru a ne caracteriza, pentru a ne identifica, pentru a justifica ce facem aici pe planeta Pamant.

Unii dintre noi suntem chiar mândri de slujba noastra; cei mai mulți dintre noi ne-am ascunde mai degraba in debara. Unii dintre noi suntem fericiți la locul de muncă; cei mai multi dintre noi ne bucurăm cand e vineri. Cu toate astea, cu toții petrecem cel puțin 50% din timpul nostru treaz pregatindu-ne pentru, călătorind spre si apoi producand la treaba asta pe care am ajuns sa o numim “job”.

Tre’ să recunoaștem, majoritatea dintre noi nu se bucura de aranjamentul asta, și dacă am putea, ne-am opri maine din a lucra. Nu ne place să lucram “pentru cineva” sau “pentru bani”, dar am ajuns să privim experiența asta neplacuta ca pe ceva ce “trebuie” facut. Pentru că, desigur, Ioanea tre’ să mance. Prin urmare, Ioanea tre’ sa munceasca.*

Când am pășit pentru prima dată pe piata muncii, ma identificam complet cu jobul meu. Jobul era cel mai important lucru pe ordinea de zi. Hainele pe care mi le cumparam erau pentru job. Pantofii pentru job. Lustrul pentru ei. Machiajul. Cărțile. Totul. “Cu ce te ocupi?”, ma intreba lumea. “Ah, sunt cutare si cutare”, răspundeam, sau “Lucrez la cutare”. Nu raspundeam “Scriu, fac yoga, și privesc noaptea luna ca si cum ar fi cel mai spectaculos lucru din Univers”. Nu, imi spuneam titlul. Pentru că, într-adevăr, eram jobul meu.

Apoi, pe măsură ce-a trecut timpul și-am început să fiu nemultumita de diverse aspecte ale jobului, pe masura ce am obosit si am devenit stresata, pe masura ce am inceput sa simt nu am timp pentru “alte lucruri”, cum ar fi lucrurile pe care imi doream cu adevarat să le fac, am început un mic război cu jobul meu, o disociere de el, un discurs de tipul “viata mea e mult mai mult decât jobul meu”. Și asta a functionat pentru o vreme, până când am devenit chiar mai frustrata, pentru că acum nu mai eram jobul meu, dar încă trebuia să merg sa-mi fac jobul, și încă trebuia sa petrec aproape 50% din timpul meu facand ceva doar pentru a-mi putea susține restul de 50% de viata, din care cel puțin 20% o petreceam gândindu-ma la cei 50% din viata mea care de fapt nu erau viața mea … și la “Doamne-ajuta ca-i vineri!”

Și apoi.
Apoi, câțiva ani mai târziu, totul s-a întors acasă. “Eu nu sunt jobul meu” s-a intors cu susul in jos din nou, și am devenit convinsa că de fapt eu sunt jobul meu. Dar într-un mod complet diferit in care fusesem convinsa de asta înainte. Nu era o convingere oarba, ignoranta, de tipul “așa sta treaba, si basta”. Era o convingere eliberatoare si plina de putere! “Eu sunt jobul meu” însemna că “Jobul meu sunt eu”, și asta însemna ca nu sunt doar un alt nume pe statul de plată, un pion oarecare într-o entitate care nici nu observa daca numele din registru s-a schimbat peste noapte. Am devenit responsabila, am pus un fel de drept de proprietate asupra rolului meu, și am înțeles că modul în care imi fac treaba este modul meu unic de a o face, că modul în care imi fac treaba afectează modul în care toți cei din jurul meu fac si-o fac pe a lor, ca asta face o diferență in entitatea din care am ales sa fac parte, și, prin ea, lumii in care traiesc.

Jobul meu a devenit viata mea pentru că am înțeles că dacă nu dau tot ce pot, în orice loc de muncă mă găsesc, atunci jumătate din viața mea este într-adevăr pierduta! Că timpul meu tranzactionat pentru bani nu numai că nu imi aduce nici o valoare morala, dar ca, de asemenea, nu aduce nici o valoare nimanui… Mai mult decât atât, faptul ca eu imi fac treaba in stil de “Lasa, ba, ca merge si-asa” poate fi chiar daunator pentru lumea larga. Un lucru nu usor de inghitit, o data inteles.

EU SUNT jobul meu deoarece orice mică acțiune pe care o fac, oriunde as fi, face o diferență. Nu ma pot disocia de lucrurile pe care le fac, pentru că eu sunt cea care le face, prin urmare fiecare acțiune a mea strigă din toti plamanii “Sunt eu! Eu sunt asta!”.
Eu SUNT jobul meu, si din moment ce imi petrec 50% din viata facand asta, si din moment ce am ales sa fac jobul asta (vezi disclaimerul de mai jos) … ar fi poate o idee buna sa nu-mi fac munca de pomana. Nu de alta, dar eu sunt ea. Pomana.

EU SUNT ceea ce fac. Și când știu că dau tot ce e mai bun din mine, când știu că fiecare oră petrecuta la locul de muncă face o diferență lumii din jur … atunci știu că totul conteaza. Ca eu contez. Că nu imi irosesc pur si simplu viața in asteptarea weekend-ului. Atunci știu că nu doar exist, ci ca sunt parte din TOT.

Nu ma pot disocia pe mine de la job de mine cea adevărata. Sunt una si aceeași persoană. Ceea ce înseamnă ca modul în care ma comport, si modul in care sunt la munca este modul în care sunt în viață. Deci, dacă eu nu dau doi doi bani pe jobul meu, asta înseamnă că nu dau doi doi bani pe viața mea. Pe mine. Pai si atunci… ce fel de individ care se respecta sunt eu, dacă nu dau doi bani pe mine insami? Ah, da, asa-i… Nu sunt un individ care se respecta.

EU SUNT ceea ce fac. Așa că ar fi bine să nu fac lucruri de rahat. Suna destul de simplu, as zice ca.

Disclaimer: Nu vorbesc aici despre situatia ideala, ce ar trebui de altfel sa fie situatia normala, a oamenilor care au ieșit din paradigma jobului. Si aici nu mă refer la cei care au mostenit imperii și nu mai trebuie să lucreze neam. Mă refer la cei a căror viață a devenit munca lor, si nu invers. “Norocoșii”, ar spune unii dintre noi, dar personal nu sunt de acord. Nu cred că e noroc. Cred că e decizie, și curaj, și responsabilitate asupra propriei vieti, și, desigur, un anumit grad de nebunie. Cred că e măreție!