Prietena mea Sonia e in India de aproape trei luni. Acum ceva vreme mi-a trimis un email, si eu am dorit mult sa-l impartasesc cu voi. Ea mi-a dat voie. Si-i multumesc 🙂

“Naveta cu autobuzul si ochelarii de soare.
Biroul in care lucrez se afla la 10+ km de unde locuiesc in prezent. Locuiesc pe RA Puram, in Alwarpet, poate una dintre cele mai bune zone de locuit in Chennai. Pana la lucru schimb doua autobuze in decursul a 30 – 45 de minute. In fiecare dimineata pornesc cu corpul, sufletul si mintea inca amortite de somn… Dar ma trezesc eu, pe parcurs… Autobuzul parcurge tot Alwarpet, cu zonele rezidentiale and the high-end cafeterias, restaurants and shops si coboara apoi prin zone largi, aproape ca autostrazile. Trece un rau – negru de deseuri si gunoaie – pe malurile caruia sunt asezari omenesti (desi multi dintre noi nu s-ar putea gandi la acele locuri ca spatii de locuit) din scanduri si paie: mahalale. Mormane de gunoaie, caini, ciori si drumuri presarate cu petale de trandafir galben si rosu… Petale de trandafir galben si rosu si in balti si noroaie, pe strazi principale si drumuri nepietruite, pentru ca si cei mai saraci oameni aici au zeii lor si mortii lor si nou-nascutii lor pe care ii sarbatoresc cu tobe si dans zi dupa zi dupa zi dupa zi… La Anna University, un complex universitar cu un parc verde, superb, coboara o multime de fete si baieti in camasi albe. Cred ca studiaza IT. Cobor si eu si astept urmatorul autobuz in timp ce citesc Games Indians Play, o carte revelatoare (?) despre psihologia comportamentala a indienilor. Autobuzul urmator trece din nou prin zone de mijloc, zone foarte sarace sau zone rezidentiale, pana ajunge la Kasi Theatre, unde cobor eu. V-ati astepta ca la Kasi sa fie o atmosfera mai reverentioasa, oficiala, ca la un teatru, nu? Nu! :)) Kasi Theatre e situat sub o autostrada suspendata, pe o strada arhi-circulata la orice ora din zi sau din noapte, aglomerata de sutele de motociclete parcate in apropierea trotuarului pentru care se lupta cu comerciantii de ceai, mancare si, bineinteles cu neobositii, omniprezentii vanzatori de flori (pentru ca templul nu doarme… ) Asfaltul este spart in multe locuri si sunt cabluri care zac pline de praf pe pamant, dar deja nu mai reprezinta un efort pentru mine sa merg pe jos in zonele acestea. Din loc in loc, dorm oameni pe asfaltul cald…

La Clinicile Aravind (vezi mai jos) pe care le-am vizitat, inainte sa mergem acolo, cei care urmau sa ne primeasca au subliniat in nenumarate randuri ca trebuie sa purtam all-body cover and look modest and humble. Si desi ma imbracam asa in fiecare zi, nu intelegeam de ce pun atata accent pe asta… Dar mergand pe jos in Jafferkhanpet in fiecare zi simt si stiu cum nu as putea fi nimic ma putin decat modest and humble… Pentru ca am educatie, in timp ce alti oameni nu stiu sa citeasca in nici o limba, pentru apartamentele in care am locuit – cu copaci in fata geamurilor – in timp ce oamenii acestia s-au nascut din generatii care si-au petrecut viata sub cerul liber si probabil copiii lor vor face la fel, pentru ca imi permit panza colorata cu care imi infasor corpul al carei cost (infim pentru oricare dintre noi) reprezinta cateva mese pentru multi dintre oamenii pe care ii intalnesc in drum spre birou, pentru ca oricat de greu mi-ar fi fost in viata la un moment dat, intotdeauna cineva mi-a sarit in ajutor, pentru ca nu am fost niciodata cu adevarat singura si neajutorata… Si cu toate gandurile acestea, cobor din autobuz si in secunda intai imi pun ochelarii de soare, chiar daca e nor sau ploua. Si in timp ce gestul in sine apartine unui calator bine documentat care a citit ca e de preferat sa eviti contactul vizual pe strada, esenta lui e alta: rusine. Rusine pentru toate momentele in care m-am plans, rusine pentru toate momentele in care am fost atat de nerecunoscatoare pentru toata viata pe care am avut-o si continui sa o am. Rusine pentru lipsa de reverenta in fata tuturor privilegiilor pe care le-am avut si continui sa le am…

Si-o fac cu mana lor!
Teoria jocurilor si dilema prizonierului. Asa explica un scriitor indian a carei carte o citesc in prezent starea deplorabila in care se afla India ca si tara, de la coruptie pana la lipsa simtului elementar de igiena si curatenie in spatiile publice. Si scenariul se desfasoara astfel: eu si tu am comis impreuna o crima pentru care suntem interogati si anchetati separat. Indiferent de ce se intampla, fiecare dintre noi vom primi cate 2 ani de inchisoare daca niciunul dintre noi nu vorbeste. Dar eu primesc o oferta sa “colaborez”, adica sa marturisesc toata povestea fapt ce inseamna sa te denunt pe tine. Eu primesc 0 ani de inchisoare si tu 4. Tie ti se face aceeasi oferta. Iar daca amandoi marturisim, primim 5 deopotriva. In situatia ideala, colaboram prin tacere si obtinem cea mai buna varianta dintre cele existente – 2 ani de inchisoare. Dar lipsa de incredere unul in celalalt si lacomia in ceea ce priveste binele propriu pune la indoiala bunul simt: daca celalalt toarna? Si in timp ce amandoi gandim la fel – respectiv, orice ar face celalalt, este in interesul meu sa torn – amandoi sfarsim cu cate 5 ani de inchisoare. Tot ceea ce se intampla in societatea indiana pe larg este explicat prin dilema prizonierului: din profunda indoiala fata de orice urma de valoare morala si colaborare a co-nationalilor de orice tip precum si din lacomia de a atrage cea mai buna rezolutie pt ei insisi, indienii cauta portite sa scape de orice lege – de la simplele reguli de circulatie care pur si simplu nu exista aici pana la mite si politicieni care deturneaza bani publici (parca suna cunoscut, nu?). Si asa sfarsesc cu o tara in care nu exista reguli sau sisteme si fiecare trage jar pe oala lui rezultand in pierderi masive la nivel de tara pentru toata lumea pentru ca, credeti-ma, nimeni nu se bucura de starea in care se afla tara astazi. Dar fac ceva pentru asta?
(Nota mea, a Iuniei – hmmm, asta suna suprinzator de similar cu atitudinea romaneasca!)

Cei care se ridica impotriva status quo-ului.
Organizatia care m-a recrutat – Villgro Innovations Foundation, este un incubator de intreprinderi sociale. In timp ce ultimul termen este perpetuu motiv de dezbateri aprinse in randul profesionistilor in dezvoltare, ma voi opri la a da doar o definitie globala si doua exemple. O intreprindere sociala este o organizatie care dezvolta si / sau comercializeaza produse / servicii destinate populatiei care traieste la baza piramidei (pana la 2 dolari pe zi). Este important de notat ca acestea sunt afaceri profitabile, actionand pe baza de principii etice.

Clinicile Aravind.
Printre primele intreprinderi sociale pe care le-am vizitat, Clinicile Aravind au o istorie de 38 de ani, datand din 1976 cand fondatorul sau, Dr.Venkataswamy (pe scurt Dr. V) a fondat primul spital de oftalmologie in premisele propriei locuinte unde 4 ofiteri medicali se ingrijeau de 11 pacienti (aceasta era capacitatea spitalului). Dr. V. a creat Aravind cu misiunea de a vindeca India de orbirea evitabila (cataracta si alte boli oculare foarte raspandite care netratate duc in timp la pierderea partiala sau totala a vederii) in lumina faptului ca Guvernul si sistemul medical public intr-o tara in dezvoltare nu pot face fata cerintelor populatiei. Astazi, Aravind are cel putin 6 spitale in India si cel putin tot atatea centre de examinare, in timp ce “taberele de sanatate”, desfasurate in principal in zonele rurale foarte sarace sunt de o frecventa inspirationala.

De ce este Aravind o intreprindere sociala? Un pacient care are posibilitatea de a plati pentru serviciile medicale plateste pentru 3 pacienti care nu pot plati. O operatie de cataracta costa 14 dolari pentru un pacient care nu poate plati si 700 pentru un pacient care poate plati. Un pacient care nu are posibilitati financiare plateste 50 rupii (mai putin de 1 EURO) pentru toate vizitele pre si post-operatorii. Facilitatile medicale sunt identice pentru toti pacientii, in timp ce conditiile de cazare si facilitatile de cantina etc. difera intre cele 2 categorii. Din punct de vedere medical nu exista diferente intre cum sunt tratati pacientii neplatitori si cei platitori si aceiasi chirurgi opereaza ambele categorii.

A vizita Clinicile Aravind in viata reala reprezinta o adevarata lectie de viata. Nivelul de eficienta si sistemele de management care functioneaza in aceasta entitate respecta cu siguranta principiile six-sigma. Spre exemplu, unul dintre obiective este ca toti pacientii care intra in sistem sa paraseasca sistemul in mai putin de 90 de minute. Asta inseamna fie ca au fost tratati, fie au fost consultati si programati pt operatie (daca este cazul). In fiecare sub-divizie a spitalului exista monitoare unde se poate vedea, de catre personal daca exista pacienti care asteapta de mai mult de 90 de minute si in care divizie! Exista birouri speciale de consiliere prin care fiecare pacient trece pentru o discutie referitoare la tratamentul propriu. I se explica pe larg toate procedurile prin care va trece, toate serviciile de care beneficia si toate tratamentele pe care trebuie sa le urmeze. Aravind a contorizat la minut timpul fiecarui chirurg si a optimizat procesele in asa fel incat chirurgii au de indeplinit aproape 0% proceduri administrative si pre-operatorii. Acest lucru este posibil in primul rand prin existenta unor sisteme care functioneaza ca ceasul si in al doilea rand prin existenta unei mari echipe de personal paramedical, pregatit in consecinta. Un chirurg in Aravind realizeaza in medie 2000 de operatii de cataracta pe an (comparativ cu media de cateva sute oriunde in lume).

Mergand prin Aravind, observi o liniste si o disciplina, mai ceva ca la scoala. Pacientii stau cuminti pe scaune si asteapta (destul de putini in fiecare divizie), in timp ce surorile sunt f lesne de remarcat pt ca sunt fetele acestea, imbracate toate in acelasi tip de sari care emana empatie, rabdare si dragoste. Vorbesc incet si zambesc tot timpul. In Aravind, pe coridoare miroase a eucalipt si la fiecare etaj exista o camera de mediatie. Tipul care ne conduce ne prezinta aceste camere cu mentiunea: sa nu uitam ca, inainte de toate, Aravind este o entitate spirituala! Din loc in loc exista niste afise elegante pe care scrie: Va rugam sa nu ne umiliti oferindu-ne mita!

Iesind din Aravind, nu ne-am vorbit mai mult de o jumatate de ora… Nu am avut intrebari pentru personalul care ne-a gazduit pentru ca… Eram fara cuvinte…

Inchei descrierea despre Aravind prin cuvintele lui Dr. V: “Inteligenta si capabilitatea nu sunt suficiente. Trebuie sa existe bucuria de a face ceva frumos. A servi umanitatea si pe Dumnezeu inseamna a merge dincolo de cea mai buna tehnologie, la umila demonstratie de curtoazie si compasiune fata de fiecare pacient.”

Heads Held High.
Din nou in Bangalore, il ascultam pe un tip care ne povesteste cum a lucrat f multi ani la standardizarea unor teste de competente in f multe domenii si a fondat un institut de certificare profesionala recunoscut si apreciat de marea majoritate a angajatorilor din India. Ce ma intereseaza asta pe mine? cred ca ne intrebam cu totii, obositi de calatoria de peste noapte cu trenul, pana cand tipul a spus: Mi-am petrecut o parte semnificativa a vietii testand oamenii pe competente si clasificandu-i in “angajabil” sau “neangajabil” si in timp ce procesul acesta dadea roade, incoltea in gandul meu intrebarea: De ce exista a doua categorie? Si interesul meu s-a schimbat treptat in a identifica ce anume transforma o persoana din “neangajabila” in “angajabila”. Si ne-am trezit brusc! O parte covarsitoare a Indiei traieste sub limita saraciei si cea mai mare parte a acesteia se afla in zonele rurale. Oamenii care traiesc in zonele rurale au acces foarte limitat la educatie si la oportunitati de orice fel. Si, din pacate, pana si sistemul public de educatie da gres lamentabil cand vine vorba de a ii echipa pe acesti oameni cu competentele necesare de a face fata unei meserii care sa ii scape de saracie.

Si persoana mai sus mentionata si-a cautat parteneri. A durat 7 ani sa dezvolte un program de training prin care sa transforme o persoana analfabeta intr-o persoana “angajabila” intr-un post gen business process outsourcing in doar 6 luni! Noi, cand am citit despre asta, am strambat din nas a indoiala, dar ne-a aratat un filmulet (time stamped!) cu unul dintre primii recruti ai programului. In primul filmulet, omul ingaima niste sunete care nu erau cuvinte in nici o limba! In nici o limba… engleza sau alta limba indiana… Nici nu are rost sa vorbim de competente… Avea 20 de ani! In al doilea filmulet, dupa un an, aceasi persoana vorbea intr-o engleza clara cum la inceput nu stia sa scrie in nici o limba, iar acum este team leader pentru un BPO care are birou in satul lui. Desigur ca ne putem gandi la trucaje, dar omul respectiv nu avea nici un motiv sa faca asta. In fond si la urma urmei, el avea o cariera comfortabila cand a decis ca poate sa faca mai mult si a pornit-o sa revolutioneze conceptul de angajabil-neangajabil si sa construiasca un program care imbunatateste semnificativ viata oamenilor fara nici un fel de scoala din zonele rurale. Oportunitatea de a trece prin acest program le da acestor oameni o a doua sansa la viata!

L-am intrebat daca pentru el a fost un experiment sau chiar a crezut ca e posibil de la inceput. Si raspunsul a venit pe masura:”In toate testele pe care le cream in fosta organizatie masuram competentele in fel si chip. Dar ceva scapa sistemului: potentialul! Potentialul nu poate fi masurat pt ca nu e ceva dovedit! Si pentru ca potentialul era total in afara ariei noastre de cercetare, am considerat ca macar merita sa aflam daca in tot acest timp am avut un punct orb!”

Acestia sunt oamenii in compania carora iti petreci viata ca si lucrator in dezvoltare…

E-mail-ul meu se numeste generic Despre puterea unuia singur… De fapt, au fost cu sutele, chiar cu miile care s-au alaturat lui Dr.V si fondatorului Heads Held High (HHH) in misiunea lor de a servi populatia dezavantajata. Ei sunt disruptivii, cei care demonstreaza ca felul in care sunt lucrurile astazi se poate schimba si sta in puterea fiecaruia sa faca parte din aceasta schimbare pentru ca fiecare are ceva de oferit! Dr. V si-a oferit casa, si-a amanetat toata averea si si-a folosit toata familia (de chirurgi oftalmologi) ca sa inceapa Aravind. A durat 20 de ani sa transforme spitalul intr-o entitate profitabila, dar astazi, sisteme medicale din toata lumea se uita cu reverenta la modelul Aravind si o replicare nu s-a dovedit inca nicaieri. De ce? Pentru ca e nevoie de suflet si pentru ca pentru Dr. V despre asta a fost vorba in fiecare dintre cele 11 paturi de la inceput. Si a crescut apoi exponential… Fondatorul HHH a investit zile si nopti intr-o cercetare care putea foarte bine sa se dovedeasca un esec lamentabil. Dar gandul ca daca asa o transformare e posibila. asta ar putea crea un impact de o magnitudine uimitoare in India nu l-a lasat sa doarma pana cand nu a demonstrat ca este posibil. Si astazi avem o entitate care reda oamenilor o demnitate mult meritata prin statutul lor de oameni si atat…

Si pentru ca prefata s-a lungit cam mult, lasam restul pe alta data intr-o nota simpla: Most often than not, change comes as a new chance to life! I cheer for the changemakers!