Intr-o minunata zi din saptamana trecuta, in compania unei persoane deosebite, am aflat raspunsul la o intrebare pe care nici nu eram constienta ca o am. Si-atunci am inteles!

De multe luni deja primesc intrebari din seria: “Ai reusit sa te readaptezi la Romania?” “Iti e/ti-a fost grea reintegrarea?”, “Care sunt planurile tale de viitor?”, “Te-ai linistit aici, iti e ok?” etc etc. Raspunsurile la aceste intrebari erau aproape monosilabice. Da, m-am readaptat. Nu, nu mi-a fost greu. Pai am niste idei si proiecte in curs de planificare si concretizare. Imi e ok… Nu aveam insa o explicatie sau un motiv puternic in spatele acestor afirmatii. Pana cand l-am primit :).

Prima data cand m-am intors in Romania dupa o perioada mai lunga petrecuta in afara tarii, si anume acel an de Erasmus in Anglia, perioada de readaptare la viata din Romania a durat zece luni si a fost, intr-un cuvant (ok, mai multe), crunta, dureroasa, neagra si neinteleasa. Atat de mine cat si de altii.

Nu am inteles atunci ce inseamna faptul ca Iunia care s-a intors nu mai era aceeasi Iunia care a plecat, precum si faptul ca lumea in care m-am intors nu mai era aceeasi cu cea din care am plecat. Nu am dorit sa accept faptul ca lucrurile sunt diferite si viata are sa fie diferita, si nu eram pe atunci constienta ca acest “viata diferita” e doar un lucru firesc si necesar. Nu am stiu atunci cum sa gestionez schimbarile, emotiile si readaptarea, astfel ca am suferit.

Acum insa, acum nu sufar. Pe langa motivele evidente (am invatat din prima experienta si acum stiu ce inseamna reverse culture shock, acum sunt mai matura, m-am intors cu un scop, am activitate etc), motivul cel mai puternic este ca….

NU AM ASTEPTARI!

Nu. Am. Asteptari!!

Cand m-am intors pentru prima data in Romania, aveam (subconstient, desigur) asteptarea ca viata isi va relua cursul de unde o lasasem cu un an inainte. Mi-am facut o proiectie a viitorului bazata pe trecut, si ma asteptam ca ea sa se desfasoare mai mult sau mai putin conform planului costruit de mintea mea construitoare de previziuni.

Cand acel viitor s-a dovedit a nu avea nici o legatura cu previziunile facute de mine, deoarece acel viitor nu era o rezultanta directa a trecutului trait in Romania, mintea mea a suferit un soc. Un soc ce m-a trimis direct in bratele unei perioade negre si neintelese, izvorate din asteptarile pe care nici macar nu eram constienta ca le aveam.

Acum insa, spre deosebire de atunci, m-am intors in Romania cu zero asteptari! M-am intors cu o viziune si cu o idee clara a ceea ce imi doresc sa fac aici (educatie holisitca si continuarea scrierii de carti, printre altele), dar m-am intors cu zero asteptari legate de MODUL in care aceste idei vor deveni realitate.

Am intalnit de atunci zeci de oameni care aveau legatura cu viziunea mea, dar nu m-am agatat de nici unul dintre ei fortand ceva sa se intample, fortand o colaborare sau o legatura. Am ramas cu totul deschisa si hotarata sa las lucrurile sa curga natural, iar ele exact asa au curs. Nu m-am atasat de ideea de a lucra cu ministerul, sau doar cu elevii de liceu, sau doar in Valea Curcubatei, sau doar cu oameni blonzi ce poarta flanel visiniu. Cu unii oameni am decis si chiar infaptuit programe si proiecte. Cu altii nu. Cu unii voi face asta pe viitor. Cu altii nu.

Iar ceea ce e senzational e ca… e OK!! E super ok daca lucrurile se vor intampla in modul A, in B, in C sau in Y.  Nu am nici o asteptare legata de ce exact voi face, cu cine, cand si exact in ce mod. Nu am avut asteptari nici legate de modul in care oamenii ma vor trata, nici de modul in care vom comunica, nici de cat de simplu sau usor imi va fi sa ma readaptez sau sa inaintez in directia viziunii. Nu am avut asteptari deloc.

Stiu CE voi face, nu stiu CUM voi face, si asta e OK! E chiar super ok. E eliberator si entuziasmant.

De aceea nu mi-a fost greu sa ma readaptez/reintegrez la viata in Romania. Pentru ca nu am desenat-o rigid, conform unor convingeri despre cum ea trebuie sa se intample si ce trebuie cei din jurul meu sa faca pentru asta, ci i-am dat voie ei sa ma surprinda. Pozitiv :).