Ce ne-a adus pe noi in Potosi au fost recomandarile prietenilor ce au facut cunostinta cu acest oras, si mai ales a celor care au intrat in minele dinauntrul muntelui. Doritorii pot sa faca un tur al minei* in compania si sub ghidarea unui fost miner. Asa ca am imbratisat si noi cu mult interes oportunitatea unei asemenea experiente, si probabil a unei puternice schimbari de perspectiva.

Am pornit inspre mina la ora 1, toti Doamne si toti 6 (din care am ramas doar 5 la intrarea in mina pentru ca unul dintre noi era claustrofobic) si l-am intalnit curand pe Daniel, individul ce urma sa ne fie insotitor si ghid. Prima noastra oprire a fost la magazia cu echipament, unde ne-am pus o uniforma si niste ciubote de guma de i-ar da rosu in obraji si lui nenea Vuitton. Tot acolo ne-am primit casca si lumina de pus in frunte. Oprirea urmatoare a fost la „piata minerilor”, unde am cumparat neste apa de beut si coca de mestecat pentru noi, si niste bauturi racoritoare, coca si dinamita pentru mineri, drept cadou. In tot timpul asta Daniel ne dadea diferite informatii despre mina si mineri, iar noi il bombardam in continuu cu si mai multe curiozitati. Ne-a raspuns impecabil la tot ce l-am chestionat, si cu siguranta il recomandam ca si ghid daca doriti sa faceti acest tur in mina.

Coca – planta magica a minerilor. Si alcohol potable – alta magie

Frunzele de coca sunt unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poti da unui miner, si ceva fara de care nici nu intra in mina. Cu un ghem imens de frunze de coca intre dinti si obraz, de multe ori se uita la tine cu o figura deformata si uneori cu greu intelegi ce incearca sa-ti comunice. Minerii petrec in jur de 10-12 ore in mina in fiecare zi, si pe toata aceasta durata nu mananca absolut nimic, tin doar frunzele de coca intre dinti si dau la tarnacop in continuu. Coca le tine foamea sub control si de asemenea le da energie, de care au mare nevoie avand in vedere munca fizica intensa pe care o fac si mai ales altitudinea la care lucreaza – peste 4000 metri. Pentru noi si o plimbare usoara se dovedea destul de dificila la altitudinea aceea, sa nici nu mai vorbim de impins vagoane si dat cu ciocanul. Minerii ofera atat de mult credit frunzelor de coca pentru puterea lor fizica incat cheltuie aproximativ 15% din salariul lunar pentru achizitionarea plantei magice.

Un alt element foarte traditional minerilor din Potosi este „alcohol potable”, cum ar veni alcool potabil. Ceea ce nu as fi crezut ca ar putea fi cazul cand am aflat ce concentratie de alcool efectiv are: 96%. Si naiva de mine credeam ca palinca, cu de-abia 50% alcool, e licoare ce te poate omora daca nu esti antrenat, dar oamenii astia chiar nu par sa glumeasca. Perioada preferata pentru a consuma aceasta bautura e vinerea dupa-masa, pentru ca majoritatea minerilor urmeaza programul de lucru „normal” de luni pana vineri (prin alegere proprie, pentru ca lucrand pentru ei nu ai nici un fel de limitatii si reguli). Astfel ca vinerea dupa-amiaza e program de ebrietat in grup, si oamenii nu se joaca – beau ca se se imbete, nu ca sa faca loc de conversatii elevate. Obiectivul e „beti morti” si nimic mai putin! Cu ocazia asta poate mai uita putin de vitregimea conditiilor, muncii, vietii.

La uzina de rafinare a argintului

De la magazinas ne-am deplasat la fabricuta de rafinare a argintului scos din mina. Containere mici si mari in care se invarteau tot felul de substante si mixturi, conectate intre ele prin curele si tevi ce parea pe cale sa puste in orice moment… Mi-a fost o frica tot timpul cat am fost inauntru ca o sa se desprinda vreo curea de pe undeva si o sa inceapa un efect de domino de-o sa ne ducem toti pe lumea cealalta ca-n Final Destination.

Din fericire nu a fost cazul, si prima gura de aer pe care am luat-o la iesire a fost plina de speranta si bucuria ca eu si viata suntem inca pretene la catarama. Nu vazusem pe nimeni in toata incaperea respectiva, asa ca l-am intrebat pe Daniel: „Si cum functioneaza tot mecanismul asta, nu e nimeni acolo sa supravegheze?”. „Nu e nevoie, e totul automatic. Mai trece din cand in cand cineva sa verifice ca totul e in regula, dar nu e nevoie de o persoana acolo in permanenta”. „Automatic” fusese ultimul cuvant la care ma gandisem la vederea sistemului respectiv, ce parea sa fi fost pus in functiune cu cateva secole in urma.

La iesire Daniel ne-a aratat o intindere de masa pastoasa gri inchis, ce se odihnea sub soarele arzator. „Argint!”, a clarificat el. Apoi si-a bagat degetul in materia pastoase, m-a prins de mana, mi-a desenat un inel pe degetul inelar si cu mandrie a proclamat: „Nah, acum esti sotia mea!”. No bine, ca si-asa numai in Bolivia nu mai fusesem in pericol de casatorie.

La intrarea in mina

Urmatoarea destinatie a fost intrarea in mina. Cum am ajuns acolo ne-a intampinat o priveliste incantatoare: vreo 15 mineri cu berile la purtator, discutand aprins despre ceva ce n-am putut identifica citindu-le pe buze. Dar nu pareau a sarbatori nasterea unui nou fiu (ce ar fi fost prilej de bucurie cu siguranta, pentru ca din cate se pare, minerilor le place grozav sa faca multi copii – dintre cei cu care am vorbit noi cel cu cei mai putini copii nu avea decat… sapte!). Din cate am aflat mai tarziu insa, doua grupuri de mineri se suparasera unii pe altii pentru ca un grup gasise o vana ce parea a avea potential, si acum celalalt grup vroia sa o exploateze si el. Asa ca primul grup tare mai era suparat, si puneau la cale cum sa rezolve situatiunea care se prezentase.

Cand ne-au vazut pe noi insa tare s-au mai inveselit, si ne-au poftit la bere impreuna cu dansii, au vrut sa faca poze cu noi (si apoi ne-au rugat sa li le trimitem) si s-au bucurat in general sa ne intampine. Daniel ne spusese inainte ca minerii sunt foarte fericiti mereu sa primeasca vizitatori (in special fete, precum a tinut sa mentioneze) si acum aveam si dovada ca omul avea dreptate.

httpv://youtu.be/2J2FSn4ct-U

Inauntru

Nu am zabovit insa mult cu multimea de afara, si a venit curand momentul mult asteptat: sa intram in pantecele muntelui. Tot inainte prin tunel, Daniel avea un pas asa de mare si mergea atat de repede de zici ca era la curse, iar noi ne impleticeam dupa el luptandu-ne sa tinem pasul. Peisajul se tot schimba, de la culori diferite pe pereti la baltoace care uneori pareau a se transforma in adevarate rauri (stiu ei ce stiu cu cizmele de guma), la tuneluri si mai inguste… si apoi erau trecerile de nivel, unde trebuia sa ne taram in toate cele patru sau pe posterior, printre gauri si pe „tobogane”… Cu siguranta nu un traseu pe care o vad pe bunica terminandu-l cu brio.

Si asta cu o caldura ce se accentua pe masura ce ne adanceam in mina, si cu un aer prafuit ce nu ne lasa sa respiram. Cumparasem niste esarfe pe post de masti si le foloseam aproape in continuu, dar o esarfa peste gura e ultimul lucru pe care-l vrei intr-o caldura insuportabila. Asta e unul dintre motivele pentru care atat de multi mineri se imbolnavesc de silicoza – 40 de grade si sa mai poarte si masti de protectie?

La un moment dat am dat peste un nenea ce lucra independent si avea 3 saci de minereu de carat afara din mina. Cand ne-a intalnit a pus sacul jos si-am stat cu totii la vorbe o vreme, despre familia lui cu 10 copii si alte cele. Cand sa ne despartim ne-am oferit sa-l ajutam cu caratul sacului. Am prins de el cu toata puterea sa-l ridic… si s-a clintit 1mm de la pamant. Si omul nostru il cara in spate din fundul minei pana la iesire. Incredibil.

Am mai avut vreo doua tentative de ajutat, in special cand a venit vorba de vagoane – am impins cu totii cu toata puterea, am tras cu toata puterea, nimic nu s-a clintit. Dar cum au pus barbatii zdraveni inapoi mana pe vagon, a inceput sa se plimbe din nou mai mult sau mai putin elegant pe sine. Zdraveni baietii, nu gluma!

Tio, zeitatea de sub pamant

Ultima noastra oprire in mina a fost o vizita la altarul unchiului Tio. Tio este zeitatea ce guverneaza lumea de sub pamant, si in contextul minerilor el e cel care le decide soarta. Astfel ca minerii ii fac o vizita sau doua negresit in fiecare zi si ii aduc diverse ofrande (in principal coca, tutun, alcool… cam tot ceea ce consuma ei si presupun ca si unchiului ii plac tot de-astea). Tio e cel care are puterea sa-i tina in viata sau nu pe mineri, sa-i ajute sa gaseasca vine bogate sau nu, sa ii binecuvanteze cu bucurii sau blesteme cu necazuri. Daniel ne-a spus povesti despre indivizi ce se spune ca si-au „vandut sufletul” lui Tio… si ca au gasit vine ce i-au facut milionari, dar ca apoi cand au incetat sa-i aduca ofrandele promise au pierdut mai mult decat au avut.

Multi dintre minerii tineri nu cred in Tio, dar dintre cei batrani nu vei intalni nici unul care nu se teme de zeitatea din mina, si care nu se roaga lui pentru protectie in fiecare zi. La fiecare nivel din fiecare mina se gaseste un colt ferit transformat intr-un mic sau nu asa de mic altar pentru el. L-am intrebat pe Daniel de unde vine numele, si mi-a dat doua explicatii: practic Tio e o „inventie” a spaniolilor, care au vazut in asta o modalitate de a-i infricosa si controla pe indigenii pe care ii obligau sa lucreze in mina. Acestia au fost instruiti sa il trateze mereu cu profund respect, pentru ca atunci ii va proteja. Asa ca indienii l-au privit cu respectul pe care l-ar acorda unui unchi (in spaniola Tio inseamna unchi). Iar a doua explicatie e ca „Tio” e cum au reusit indigenii sa pronunte „Dios” (Dios fiind Dumnezeu in Spaniola)

La final…

Inainte de a iesi din mina ne-am nimerit langa un vagon nesupravegheat si am profitat de asta pentru ca Daniel sa ne faca instructajul despre tipurile de metale din mina si care piatra ce metal e… am cautat cu toti dupa cele de argint, dar din pacate alea erau minoritarele. Eh, viata.

In ziua de azi, aproximativ 8000 de mineri intra in mina zi de zi, dintre care 1000 sunt minori. Realitatea e dureroasa… dar sus pe varf de munte nu te invita nimeni sa iei loc la birou in spatele unui calculator. Viata intr-adevar bate filmul! Si daca tot veni vorba de filme, „The devil’s miner” e unul pe care doresti sa-l adaugi la lista de vizionat.

Si daca vizitezi Bolivia, iti recomandam sa adaugi mina din Potosi la itinerar. E o experienta altfel.

______

* Noi am ales compania Koala Den, si un tur costa 100 Bolivianos