„Noi mancam muntele, si muntele ne mananca pe noi”, ii auzi vorbind pe locuitorii orasului Potosi, unul dintre cele mai „inalte” orase din lume: 4090 metri altitudine. Localitatea are o semnificatie istorica deosebita, Muntele Potosi fiind principala sursa de argint a Spaniolilor in timpurile coloniale si principalul mod in care si-au finantat imperiul timp de cateva secole. Se spune ca a gazduit atata bogatie incat s-ar fi putut construi un pod de argint din Potosi pana in Madrid, si mai ramanea destul sa fie transportat si peste pod pana in Spania.

In spaniola se foloseste inca expresia „valoreaza un potosi”, adica „valoreaza o avere”.

Putina istorie

Cerro de Potosi, numit si Cerro Rico (Muntele Bogat), sta impunator cu toti ai lui 4824 metri deasupra orasului Potosi si vegheaza. Legenda spune ca potentialul muntelui a fost descoperit pentru prima data de catre Incasi in jur de 1462, dar ei nu au luat nici o bucatica din bogatii pentru ca au fost instruiti de catre o voce din interiorul muntelui sa „Nu luati argintul din acest munte, pentru ca e destinat altor stapani”. Incasii s-au conformat, si drept urmare noii stapani (Spaniolii) l-au descoperit de indata ce au aterizat pe acele meleaguri, exploatarea lui incepand in jur de 1546. Acest fapt a dus la aparitia orasului Potosi, si in scurt timp oraselul s-a aflat atat de bogat si cautat incat a devenit unul dintre cele mai mari orase ale lumii la vremea respectiva, depasind cu mult in populatie Londra si Paris.

Spaniolii nu s-au jucat cu mineritul, si au exploatat muntele atat de intens incat se spune ca a scazut cateva sute de metri in doua secole. Forta de munca a spaniolilor erau in principal indienii nativi, folositi ca sclavi in mina, iar conditiile de munca atat de severe incat acestia au murit pe capete in destul de scurt timp. Munca extrem de dura, protectia muncii inexistenta, precum si intoxicarea cu mercurul folosit in procesarea argintului i-au facut pe Spanioli sa necesite forta de munca noua la inceput de secol 17. Astfel ca au recurs la importul a 1.500 – 2.000 de slavi africani in fiecare an, care desigur ca au urmat soarta celor indieni, iar cifra vehiculata a cati sclavi au murit in mina din Potosi in perioada coloniala este de cateva sute de mii sau de 8 milioane, depinde de sursa. Se spune de asemenea ca, in medie, un sclav supravietuia in mina timp de 6 luni.

Orasul si-a continuat insa cresterea spectaculoasa, si in secolul 17 gazduia aproape 100 de biserici, strazile se spune ca ii erau pavate cu argint, iar luxul si opulenta puneau in umbra orice alt oras cu pretentii din lume.

Dupa 1800 insa minele de argint au saracit, asa ca urmatorul metal exploatat a fost aluminiul. O data cu scaderea cantitatii de argint iesit din mina a inceput incet sa scada si succesul economic al orasului. Dupa aluminiu s-a continuat cu exploatarea zincului, acesta fiind in ziua de azi cel mai profitabil metal exploatat in Potosi. Muntele continua si azi sa fie exploatat pentru argint, dar calitatea e mult inferioara celei din vremea buna, din „vremea de argint”.

Conditii de munca si sanatate

Viata s-a schimbat mult din timpul epocii coloniale, dar conditiile de lucru ale minerilor din Cerro Rico par a nu fi avansat mare lucru. Durata medie de viata a minerilor este de 40 de ani, majoritatea dintre ei imbolnavindu-se cam dupa 15 ani de silicoza, o boala a plamanilor cauzata in princial de inhalarea continua de praf. Dintre cei cu silocoza, 80% au si tuberculoza. Majoritatea lucreaza ca parte din mici cooperative, iar o alta parte lucreaza independent. Asta inseamna ca nu au asigurari de munca, de sanatate, de mai nimic. Si nu se pot opri din lucrat pentru ca daca se opresc, nu au ce sa puna pe masa a doua zi. Guvernul ofera o pensie a minerilor celor care se imbolnavesc de silicoza, dar doar daca boala le-a cuprins deja 80-90% din plamani (caz in care mai au doar cateva luni de trait). Deci daca au silicoza in proportie mai mica de 80% continua sa lucreze, si pe cand ating pragul „necesar” si se opresc, sunt constienti ca mai au doar cateva luni sa se „bucure” de viata. Astfel ca „Muntele ce mananca oameni”, precum ii e o alta denumire, pare a fi o ilustrare cruda dar adevarata a realitatii Muntelui Potosi.

Si noi ce-am cautat acolo?

Citeste in articolul urmator despre intalnirea noastra cu zeitatea de sub pamant si cu minerii turmentati , despre planta magica si alcoolul si mai magic. De asemenea, despre cererea in casatorie  .