Esti pregatita?”, m-a intrebat Boca. „Mai pregatita ca niciodata”, am raspuns, simtind ca intr-adevar momentul de a face cunostinta in sfarsit cu aceasta tara nu mai putea fi amanat. Ne-am luat o zi dupa Ciculo de Mujeres sa impachetam si sa ne aranjam plecarea, ce in schimb s-a dovedit a fi un aranjament de reintoarcere: Carlo urma sa plece inapoi in SUA peste sarbatorile de iarna si ne-a intrebat daca am dori sa avem grija de pensiune pe perioada cat e el plecat, de la mijloc de Decembrie pana la mijloc de Ianuarie. Am decis aproape instantaneu: da, ne vom intoarce la Full Moon Lodge  .

Cu acest gand in minte am purces la drum pe 14 Noiembrie. Urma sa luam un autobuz de noapte din Cusco spre La Paz, asa ca am pornit spre Cusco de dimineata ca sa petrecem o zi impreuna cu Silviu acolo – el era inca cu Howard si a decis ca nu ni se va alatura in Bolivia nici de aceasta data, pentru ca timpul petrecut cu noul lui maestru si ceea ce invata in fiecare zi erau mai importante pentru el la acest moment. Era pentru prima data cand il cunosteam pe Howard, si imediat ce am ajuns la biroul lui ne-am dat seama de ce lui Silviu ii e atat de greu sa plece. Si eu si Boca am avut aceeasi reactie: „Vreau sa stau aici!!”. Nu era o optiune la momentul respectiv, dar „Complicate sunt Caile Domnului”  Nici nu banuiam cum aceasta dorinta avea de fapt sa ni se implineasca in viitorul nu foarte indepartat.

O carte, o dorinta, o realitate

Pentru acum insa planul era clar: autobuzul spre La Paz pleca la ora 22.00, si urma sa ajunga in capitala boliviana a doua zi in jur de 10-11. Am fi vrut sa petrecem intreaga zi in biroul lui Howard, pentru ca ne simteam atat de bine acolo, in pace si armonie. I-am inspectat biblioteca si am gasit imediat cate o carte ce ne-a soptit „Ia-ma… ai nevoie sa ma citesti a-c-u-m”. Cartea aleasa de Boca a fost „Brida” de Paulo Cuelho, o carte ce-i fusese recomandata de Natasha cu aproape doi ani un urma dar nu avusese ocazia pana atunci sa o citeasca. Eu am ales o carte de care nu mai auzisem niciodata, dar ce mi-a adus lacrimi in ochi inainte sa ajung la pagina 2. Se numeste „Cusco, a gate to inner wisdom” si e scrisa de Diane Dunn. Citind primele 30 de pagini acolo in biroul lui Howard, lacrimile mi-au curs pe obraji in permanenta, si nu intelegeam deloc de unde aceasta conexiune si de ce rezonam atat de mult cu randurile citite. Cartea e de fapt o autobiografie – Diane isi spune povestea despre cum, precum atatia altii, s-a trezit intr-un moment din viata si si-a dat seama ca … nu mai functioneaza. Ca traieste viata unui regizor de teatru de succes in America, dar asta nu e viata ei, nu e ceea ce ea isi doreste cu adevarat. Asa ca a pornit in cautare de ea insasi si de viata pe care si-o dorea de fapt. A ajuns in Africa de Sud unde a trait 11 ani, lucrand cu oameni ai strazii, iar apoi viata a adus-o in Peru. Cand i-am impartasit lui Howards fascinatia mea cu cartea respectiva, raspunsul lui nu a fost unul la care ma asteptam: „Diane locuieste in Pisac [un orasel la o ora departare de Cusco], e o prietena buna de-a mea. Ne vedem in fiecare marti la pranz, o sa-i transmit maine impresiile tale despre carte”.

Pana am terminat de citit cartea si eu si Boca deja stiam ca trebuie musai sa o intalnim pe Diane inainte sa parasim Peru… si ca de obicei, Universul avea sa conspire pentru ca asta sa se intample. Dar asta avea sa vina mai tarziu  .

Cusco – La Paz. La granita, amenda si viza

Revenind la Bolivia, la 10 seara ne-am urcat in autobuz si dupa o noapte dormita chiar foarte bine am ajuns la granita dimineata devreme. Stiam ca am depasit cele 60 de zile de viza si ca va trebuit sa platim cate 1USD pentru fiecare zi stata in plus (adica vreo 17), asa ca ne-am grabit sa rezolvam toate cele. Din pacate graba noastra nu a fost deloc reciprocata de personalul de la granita, si am petrecut mai multe de jumatate de ora pentru ca ofiterul sa-si dea seama ca trebuie sa platim, sa ne calculeze cat, sa ne scrie hartii etc. Desigur ca nu aveau masinarie de fotocopiat acolo, asa ca a trebuit sa ne deplasam la un magazinas de peste drum sa facem copii la hartogarii. Cand ne-am intors, individul ne-a informat ca amenda trebuie platita la banca si ca banca e la 10 minute departare. Asta era dupa jumatate de ora deja, cu autobuzul asteaptand dupa noi. Nevenindu-ne a crede, l-am intrebat daca nu exista vreo modalitate de a plati direct acolo, iar el ne-a adus la cunostinta pe un ton foarte serios ca ba da, se poate, dar trebuie sa platim 10 dolari in plus. Din seria „incredibil, dar adevarat”, am platit ce era de platit si am traversat intr-un final pe partea boliviana.

Acolo ne astepta o alta supriza, dar de data aceasta una mai mult decat placuta. Precum am mai mentionat, cand citesti pe internet procesul de obtinere a vizei pentru Bolivia pare grozav de compex si dificil, ai nevoie de o gramada de documente si dovezi… dar din cate auzisem de la Carmen, viza se poate cumpara la granita nu numai fara documente, dar mai ales fara dureri de cap. Asa s-a dovedit a fi si cazul meu – am fost directionata inspre biroul corespunzator, am strans bine la piept cei 140USD (asta era suma vehiculata de catre toti cei cu care conversasem – marea majoritate americani, ce-i drept), pregatita sa ma despart (nu fara durere) de ei foarte curand, cand marea surpriza s-a produs in toata splendoarea ei! Ofiterul a deschis gura si urmatoarele cuvinte s-au chinuit sa razbeasca printre dintii-i puternici de bolivian: „55 USD”. Aproape instantaneu inima mi s-a oprit, lacrimi au inceput sa-mi innoate prin ochi, zane au aparut zburand prin incapere, iepurasi zburdandu-mi pe la picioare, fluturi colorati exprimandu-si fericirea prin al lor falfait… Cu alte cuvinte, m-am bucurat fara margini ca viza m-a costat doar o treime din cat anticipasem!!! Care va sa zica aveam aproape 100 de dolari neasteptati in buzunaaar… Ia te uite ce treaba, neica!

Zburdand de fericire ne-am cocotat inapoi in autobuz si am continuat zambind cele aprox 4 ore pana la La Paz.