La 9 dimineata ochii ne întâlnesc în sfarsit mult visata laguna. Simţim imediat ca durerea şi provocarile din noaptea precedenta meritasera pe deplin: e probabil unul din locurile cele mai speciale unde fusesem în timpul intregii călătorii.

O surpriză cu totul neaşteptată 


De la departare observam o multime de corturi în jurul lagunii, si suntem surprinsi ca e atat de populat intr-o zi asa de “normala”. Ne apropiem si surprinderea ne atinge cote maxime cand dam cu ochii de Tanzar, un individ ce făcuse cursul de meditaţie Vipassana cu noi o lună mai devreme. Care erau sansele sa-l intalnim aici??

Tanzar ne intampina cu caldura şi ne indica o locatie excelenta pentru a ne instala cortul, apoi ne da câteva sfaturi despre ce să facem în jur şi la sfârşit ne invita la ceai la cortul lui la ora 17. Când aude despre preocuparea noastră cu privire la mancare, replica lui vine imediata: “Oh, nu vă faceţi griji despre asta, mancarea e ultima problema! Ne descurcam noi cumva, am nişte tăiţei, cereale şi niste pop-corn … ne descurcam cu siguranta”. Pop-corn?? Credem ca nu am auzit noi bine, dar intr-adevar Tanzar are de gând să ne ofere în seara aceea pop-corn facut proaspăt în jurul focului.

Suntem uimiti şi impresionati de usurinta cu care Tanzar, o singura persoană, se oferise sa hraneasca alte 4 persoane la cina cu mancarea proprie pe care o carase până la 4200m. E un exemplu minunat despre grija pentru altul şi despre ce inseamna sa dai din inimă fara a aştepta nimic în schimb. Un gest atat de frumos, si o lecţie grozava pentru noi toţi.

Povestea balegii de vacă


Tanzar e jumatate iranian şi jumătate italian şi locuieste în Peru de vreo patru ani. Am povestit o vreme cu el şi una dintre poveştile pe care ni le-a împărtăşit mi-a rămas intiparita in minte. Ne-a spus cum anul precedent, cand vizitase laguna, iesise la plimbare şi daduse peste balega de vacă peste tot. Isi spusese “Tanzar … vezi cat de interesanta e viaţa asta, ai ajuns sa umbli pe acelaşi drum ca si vacile “. Cateva ore mai tarziu se pogora de pe vârfurile pe care urcase, si pentru ca statuse sus pana tarziu a trebuit să coboare dupa apusul soarelui. Nu avea lanterna asa ca nu vedea nimic in jos şi nu stia ce e sub el, nu era sigur nici macar dacă e pe cararea cea buna. Singurul lucru pe care-l putea vedea era balega de vacă de langa picioarele lui… şi cu ideea ca “daca vacile pot merge pe aici, si eu pot” a ajuns înapoi la cort în siguranţă. De asemenea cu gândul “Frate … balega de vacă mi-a salvat probabil viaţa”.

 A fost pentru mine o metafora superba a cât de repede sarim să judecam oameni şi experienţe, şi cum exact acestea pot ajunge sa ne salveze chiar viaţa mai târziu.  Nu am putea fi mai recunoscători pentru ca l-am intalnit pe Tanzar acolo sus.



Pe langa Tanzar, aproape toţi ceilalţi oameni de la laguna erau parte fie dintr-un grup de studenţi, fie dintr-unul de viitori ghizi. Venisera la laguna în cursul weekend-ului pentru că, asa cum am aflat mai târziu, celebrele umbre nu erau vizibile timp de o lună intreaga cum crezusem la inceput, ci doar timp de trei zile pe an, iar acele zile erau exact cele in care ne-am gasit acolo. În plus, din cele trei zile cea mai buna avea sa fie a doua zi dimineata, exact ziua când urma să le vedem noi. Tipul care descoperise umbrele si scrisese cărţile despre ele era si el acolo, asa ca am schimbat câteva cuvinte cu el şi am primit sfaturi despre ora exactă şi locatia perfecta pentru a observa umbrele. “Ce noroc am avut din nou”, ne-am gândit. Sau, cum ar zice Tanzar, “trebuie că aveti o karma destul de buna nu numai ca ati gasit laguna asta magnifica, dar ca ati ajuns aici in cea mai bună zi a anului”. Şi mai ales asa “accidental” …

Ziua in jurul lagunii


Petrecem o zi mirifica in jurul lagunei, plimbandu-ne, meditând, bucurându-ne. E de asemenea ziua în care intelgem in sfarsit ceva ce ne tot intrebasem de-o vreme: de ce în magazinele din Valea Sacră nu am putut găsi creme de soare cu factor de protectie mai mic de 45. Le aveau până la 90, dar mai scazute am văzut doar vreo doua de 30 şi nimic mai jos. Ei bine, realizam în timp ce suntem la laguna ca soarele aici nu glumeste, ci chiar arde! Ne gravam in minte in ziua aceea ca la inaltime crema de soare e obligatorie.


E întuneric deja si Tanzar nu se intorsese din mica lui excursie, asa ca în timp ce il aşteptam o surpriza dintre cele mai grozave apăre din neant: o mamacha cu o pătura colorata in spinare. Si in pătură? Aranjate cu grija oalele din care aveam sa ne infruptam la cina! O laguna la 4200m inaltime şi mancarea isi găseşte calea spre noi atunci când avem cea mai mare nevoie? Suntem atât de fericiţi că nu ştim ce să mai facem, si recunoscători peste cuvinte. Cina e orez cu cartofi şi legume, şi niste urme de carne pe care ne luptam sa le culegem, dar pentru noi e una dintre cele mai bune mancaruri din lume. Ce ne socheaza cel mai mult e faptul că suntem într-un loc unde mamacha avea în mod clar monopol, şi totuşi nu încearca să ne jecmaneasca. Ne taxeaza exact cat plăteam în mod normal pentru o masă în oraş, şi face asta ştiind bine ca nu avem de ales si am fi cumparat mâncare de la ea oricum. Ar fi putut atat de usor să ne taxeze dublu, dar nu a facut-o. Ne-am gândit la ce Karma buna isi construieste draga de ea  . “Cum dai, asa primesti” cu adevarat:).

Nu credem că ziua poate fi si mai buna de-atat, dar ne inselam amarnic! La scurt timp după ce terminam de cinat apare şi Tanzar, si petrecem seara în jurul focului ronţăind pop-corn făcut proaspăt (cu unt pe deasupra, ce nebunie!), banane şi ceai fierbinte (cu rom pe deasupra, ce extra nebunie!). Cine spune ca nu poti avea parte de lux chiar într-un cort la 4000m altitudine?

Mergem la culcare încă uimiti de ziua ce tocmai se termina şi de modul în care lucrurile s-au aranjat cu adevarat perfect. Cum să nu apreciezi viata atunci, când e vorba de astfel de surprize si chiar mici miracole? Tot ce trebuie să faci e să fii conştient de ele, sa le dai bun venit, sa crezi în ele şi, cel mai important, să fii recunoscător pentru ele. Şi atunci vor începe să apară mai mult şi mai mult, pentru a ne face viaţa şi mai speciala.

 httpv://youtu.be/7m1BCDaRkhs

Dimineata urmatoare si umbrele


Ni se spusese ca cel mai bun moment pentru a vedea umbrele era de la 6 la 6:30 dimineata, de pe una din culmile din jurul lagunei. Ne trezim la 5.30, si 45 de minute mai târziu suntem pe vârful respectiv, cu ochii larg deschişi, privind la ceva ce ne depăşea cu totul aşteptările. Vazusem multe stanci sau umbre inainte ce ar fi trebuit sa arate ca ceva anume, şi dacă făceai un efort chiar putea vedea acel lucru, dar de data asta situatia era cu totul diferita. Aceste umbre chiar aratau ca ce trebuiau sa arate: o puma urmarind un Indian. Şi noi le vedeam in cea mai bună zi a anului, după ce primisem îndrumări de la descoperitorul lor. Am stiut foarte clar era un moment pe care aveam sa-l pretuim şi păstram în inima mereu.



După o jumătate de oră coboram la corturi pentru ca aranjasem cu mamacha să ne aducă ceva mâncare vegetariană în dimineaţa următoare. O întâlnim imediat şi suntem entuziasmati sa ne intalnim si micul dejun: paste cu urme de legume, şiponche, o băutură delicioasă din boabe de fasole. Acest mic dejun din patura mamachei pe vârf de munte e mai preţios pentru noi decât un bufet de croissant-uri şi cappucino într-un hotel de cinci stele!

Intoarcerea la vale


Eu si Boca planificasem sa predam 7^th Path în Urubamba a doua zi, asa ca stim ca trebuie sa o luam din loc devreme. După micul dejun ne facem repede bagajutele repede şi ne luam la revedere de la Tanzar, care face un ultim gest de grozava amabilitate: ne prezinta lui Vicky, o mamacha ce se intorcea si ea in Calca, asa ca puteam sa o urmam ca sa ne asiguram că nu ne pierdem pe drumul în jos. Vicky e împreună cu Michele, fiul ei de 4 ani, şi Mariano, magarul ei de nu ştiu câti ani. Auzisem că ne trebuie 4-5 ore sa ajungem jos, iar cand pornim la drum o întrebam pe Vicky cât timp ne va lua pana jos, asa mai mult de divertisment, pentru ca ştiam ca răspunsul nu va fi foarte relevant noua (bazat pe experiente trecute). Vicky se uita la mine şi rosteste: “Pai mi-au luat 2 ore sa urc la laguna, deci probabil o ora si jumatate”. Ne uitam la ea cu o privire vizibil îndoielnica “Pana la Calca??”. “Da, la Calca”.

Incepem sa coboram, gandindu-ne ca probabil mamacha a facut niste estimări brute si inexacte. Boca tine sa sublinieze: “Da, si crezi că mamacha a folosit un cronometru când a urcat?” 

Rasul nostru e insa de scurta durata, pentru ca dupa 5 minute intelegem foarte bine de ce ne citase acele ore: pentru că era adevărat! Ceea ce pentru mamacha şi măgar e mers, pentru mine şi Boca e fuga. Incercam să ţinem pasul cu ea dar e atât de greu, mai ales cand coboram intr-o panta abrupta şi simtim ca o sa ne iasa degetele de la picioare prin papuci în orice moment. Aluncam in continuu pe pietre si chiar cadem in fund de cateva ori, dar ea nu arata nici macar o urmă de dificultate sau oboseală. Mai mult decât atât, băiatul ei de 4 ani (care e si el mai rapid decat noi) se tot joaca si tot cade, iar ea zâmbeste doar, glumind si incurajandu-l sa tina pasul. Băiatul cade de 20 de ori, noi cadem de 5 ori, şi mamacha niciodată.

Suntem de-a dreptul impresionate, şi înţelegem de ce localnicii spun “2 ore” – pentru că ei chiar au nevoie doar de 2 ore. Dar pentru o estimare corectă pentru noi, gringos, trebuie să inmultim timpul dat cu doi sau chiar mai mult. 

Când ajungem în Calca, picioarele ne sunt acoperite de besici şi fiecare pas e atât de dureros incat ne vine a plânge. Ne aşezam pe iarbă, incapabile să ne mişcam sau să vorbim. Mamacha s-a uitat la noi, urme de milă în ochi … isi scoate telefonul: “Două ore şi jumătate”, anunta. Hah, că avea mamacha cronometru pana la urma! Ce gluma! Ne pare hilar, dar nu avem energie nici macar sa radem. Suntem siguret că dacă ar fi fost singura, mamacha ar fi făcut mai puţin de 2 ore, dar pentru că trebuise sa se tot opreasca şi să ne aştepte pe drum, noi o încetinisem. Stim de asemenea că dacă am fi venit singure nu am fi facut cu siguranţă mai putn de 4 ore, timpul normal pentru gringos.

Ce zile pline! 
Dacă sunteţi prin zonă, mergeti pana la laguna … merita cu siguranta. Şi doar un sfat – fiti pregătiti  .