De ce?


In timp ce eram încă în Calca, Steve ne tot vorbise de o laguna din apropiere ce se spune ca e nu numai deosebit de frumoasa, dar de asemenea încărcata cu o energie speciala. Am fost de acord cu totii ca ne-ar plăcea să mergem acolo, şi am făcut chiar niste planuri de vreo doua ori, dar lucrurile pur si simplu nu au mers în direcţia potrivita.

Până într-o zi …

La vreo două săptămâni după ce am plecat din Calca, Katya ne-a anuntat ca a facut rost de un cort de la un prieten şi putem toti patru sa mergem la Can-Can pentru 2 zile. Intre timp aflasem ca laguna e renumita si pentru niste umbre speciale descoperite de un individ cu câţiva ani în urmă: un Incas urmărit de o puma. Omul respectiv a scris două cărţi despre asta şi locul a devenit destul de popular. În orice caz, singurul lucru pe care noi l-am ştiut era că umbrele sunt vizibile doar intr-un anumit moment al anului, şi doar pentru o luna – octombrie, exact cand eram noi acolo.

În final, ziua “Z”


Aşa că intr-o zi am decis ca a venit in final momentul. Ne-am trezit devreme, am impachetat neste lucrusoare, am cumparat neste mancare pentru drum şi plecati am fost. Nu ştiam drumul, nu ştiam nici macar de unde să începem, dar ne-am gândit că va fi uşor sa ajungem acolo din moment ce e un loc atat de popular. Na, ca nu ne-am fi putut înşela mai tare! Am cautat biroul de informaţii turistice din Urubamba doar sa aflam ca nu exista, si ca daca vrem informatii despre laguna trebuie sa mergem in Calca. Am încercat apoi pe internet, dar nu am găsit nimic practic despre cum sa ajungem acolo. Am întrebat apoi pur si simplu oamenii pe stradă, dar nici asta nu nu s-a dovedit a avea mai mult succes.



Auzisem candva undeva că drumul spre lagună porneşte din Urco, un satuc in apropiere de Calca. Asa ca în cele din urmă, aproape la amiază, ne-am urcat intr-un colectivo (taxi colectiv) spre Urco. Si atunci am învăţat o altă lecţie foarte importantă: dacă esti în căutare de informaţii, intreaba-i pe soferii de colectivo! Ei stiu tot ce se întâmplă prin zona şi mai ales cum poti ajunge la destinatiile pe care le cauţi. Când Katya a vrut să verifice dacă Urco e intr-adevar locul unde trebuie sa mergem, a primit automat un “Bineinteles!” ca si cum ar fi fost cea mai evidenta informaţie din lume. Ceva ce toată lumea ar trebui sa stie. Ei bine, noi pierdusem câteva ore bune în căutarea acestei informaţii “evidente”…

Inceputul urcarii


Când în cele din urmă am ajuns la Urco era deja timpul de prânzit, asa ca am gasit un loc unde am mancat cel mai bun Arroz a la Cubana de pana atunci, si ne-am aprovizionat cu 2 litri de apă şi 3 litri de chicha pentru energie pe drum (chicha e o băutură făcută din porumb incoltit, alcoolică într-un procent mic şi de asemenea foarte nutritiva). A fost destul de uşor sa găsim calea din Urco pentru ca într-adevăr acolo toată lumea ştia despre Can-Can. Erau diferite carari spre in sus, şi când am pornit pe una am intalnit o mamacha pe care am intrebat-o in cât timp se ajunge la laguna. Ne-a spus “4 ore”. Câteva minute mai târziu l-am întrebat pe un papacho tot intalnit pe drum. El a raspuns “2 ore”. Apoi ne-a măsurat din cap pana-n picioare si a adaugat “Pentru voi, 3 ore”.

Cinci ore de urcus intens mai tarziu era deja aproape întuneric şi noi nu eram nicăieri pe langa laguna. Nu aveam nici o idee ce se întâmplase, pentru ca urmasem ceea ce credzusem ca era traseul corect. Probabil am fost mai inceti decat majoritatea, pentru ca era incredibil de cald şi cararea mereu in sus, sus, sus, asa ca trebuia sa ne oprim des să ne hidratam şi sa ne odihnim putin la umbra unei stanci sau plante mai mari intalnite pe drum. Ca să nu mai vorbim ca eram la peste 3000m inaltime, şi tot ceea ce faci la altitudinea asta e mult mai dificil decât la nivelul mării. Pana şi respiratul. Am facut multe alte pauze si ca sa admiram peisajul, care era ca de obicei în Anzi, pur si simplu superb.

Instalarea cortului şi zgomotul din tufişuri


Când ne-am dat seama ca e pe cale să se întunece în curând şi nu avem nici o idee unde e laguna, am ştiut că trebuie sa campam undeva peste noapte. Vestea si mai putin buna era ca drumul era încă mereu în sus şi noi aveam nevoie de un teren plat pentru a instala cortul. Am fost norocoşi că doar câteva minute înainte sa se întunece Silviu a gasit un teren relativ plat inconjurat de sarma ghimpata, un loc ce părea perfect pentru experienta noastra peste noapte. Am fost fericiţi în special pentru sarma ghimpata pentru ca nu aveam nici o idee ce fel de vietati se plimba prin imprejurimi în timpul nopţii.

Şi pe buna dreptate, pentru ca doar minute mai târziu, în timp ce instalam cortul, am auzit nişte zgomote in tufisuri la câţiva metri departare. Era deja întuneric, asa ca nu puteam vedea ce e … dar dupa cateva momente, cum ne concentram privirile în direcţia zgomotului, am văzut ceva stralucind în întuneric. Două. Rotunde. O pereche de ochi! Vai Doamne, o pereche de ochi! Desigur ca imagini cu pume ne-au apărut imediat în minte şi am inceput sa căutam un fişier acolo ce continea orice fel de informaţii de tipul “cum să reactionezi cand te intalnesti cu o puma”. La jumătatea distanţei între calm si panică am început sa facem zgomote pentru a o determina pe creatura să se mişte si sa o putem astfel identifica la lumina slabă a lanternei. În cele din urmă creatura s-a mişcat şi oh, cat de usurati am fost sa realizam ca era de fapt… o vacă! Era o vacă!!Ce uşurare, oh ce usurare!



Era întuneric bezna când am terminat de instalat cortul şi pe cand eram gata sa intram am văzut niste lumini sus pe munte, coborând spre noi, şi am auzit voci strigând “Pedro! Pedro!”. Fiind atît de curînd după experienţa puma-devenita-vacă, nu am vrut să avem de-a face cu nimeni/nimic altcineva, asa ca am intrat în cort gata să savuram în sfârşit cina de pâine, brânză şi măsline, singurele lucruri pe care ne incumetasem sa le caram cu noi la 4000m.



Nu mai mult de 2 minute dupa ce am intrat în cort a început să toarne cu galeata. In timp ce ne exprimam fericirea că ploaia a aşteptat sa terminam de instalat cortul, am simţit nişte picături cazand de pe …undeva. Nu mica ne-a fost surprinderea când am realizat că ploua peste noi in cort! Era tipul de cort cu două straturi ce dacă se ating, apa trece prin ele si ajunge în cort. Pentru ca terenul pe care pusesem cortul nu era 100% plat, ci intr-o panta destul de pronuntata, cele două straturi se atingeau cu uşurinţă între ele. Am petrecut următoarele 20 de minute folosindu-ne creativitatea sa gasim soluţii pentru criză, şi în final chiar am reusit (agatandu-ne pantalnii de cort cu ace de siguranta, si alte asemenea idei ce chiar au functionat:) ). Am incheiat seara cu o mica cină şi ne-am pus sa dormim într-o poziţie foarte inconfortabila, cu ploaia continuuindu-si frumosul concert afară şi cu rugăciunile că nu va începe iar sa ploua inauntru. Ne era frig si eram nenorociti indeajuns cum eram, asa ca sa fim scăldati în timpul nopţii în temperaturile acelea scăzute chiar nu ar fi fost deloc distractiv.

Dimineata … în sfarsit, dimineaţa!


În cele din urmă a venit si lumina… şi nu cred că am fost vreodata mai fericiti şi mai dornici sa ne trezim dimineaţa. Ne pusesem sa dormim în pantă, iar când ne-am trezit dimineaţa toti 4 eram ghemuiti in josul cortului, unde ne fusesera picioarele. Am concluzionat cu uşurinţă ca a fost una dintre cele mai nenorocite nopti pe care le-am avut de multa, muuulta vreme.

Am luat un mic dejun minuscul si am pornit repede la drum din nou, dornici să ajungem în sfarsit la afurisita de lagună. Două ore mai târziu, am ajuns! Asta a însemnat că am fost pe drum 7 ore pentru o calatorie ce ni se spusese ca va dura 2-3-4 ore. Am aflat mai tarziu ca asta e norma în munţi (cum de fapt ne-am amintit ca avusesem experiente similare si in Romania), distantele si timpul sunt atât de relative incat nu poti sa ai încredere intr-o singură sursă … şi indiferent ce ti se spune trebuie să adăugi cel puţin câteva ore pentru a o aduce mai aproape de realitate.

Laguna… In sfarsit, laguna!


În jur de 9 dimineata am ajuns în cele din urmă la vestita laguna.
Silviu decisese in seara dinainte ca vrea sa rămâna încă o noapte acolo, iar dimineata cand ne-am trezit Katya a anuntat ca doreste şi ea sa stea. Când am ajuns la laguna eu şi Boca am simţit imediat ca vom sta si noi inca o zi. O decizie destul de amuzanta avand in vedere ca initial cumpărasem mancare pentru una, maxim doua mese … şi acum trebuia sa o distribuim pentru mai mult de 5 mese. O provocare?

Nu am fi banuit niciodata de unde avea sa ne vina răspunsul, şi modul în care toti 4 aveam să supravieţuim acolo pentru o zi şi jumătate cu doar 6 bucati de paine, 6 banane şi o bucată de brânză.