Ne-am trezit de dimineaţa plini de entuziasm (ca de obicei) şi pe deplin pregătiti pentru ceea ce următoarele două zile aveau sa ne aduca.

Prima surpriză a venit cu Gol-ul nostru negru pe care il aşteptam de dimineaţa. Surpriza a fost ca Gol-ul nostru negru a venit de fapt… alb! Si-a schimbat culoarea peste noapte şi a dobândit si câteva zgârieturi şi lovituri ce erau acum acoperite în ghips. Tipul care ne-a adus masina a mormăit ceva despre cum e singura disponibila acum bla bla, şi pentru că ştiam că nu avem timp de discutii am acceptat minunea alba în loc. Eram pregatiti cu mancare pentru picnic, bomboane şi, desigur, nelipsitul nostru mate (am cumparat chiar si un termos special pentru călătoria asta) aşa că am sărit la locurile noastre, ne-am pus centura şi am apasat pedala (ma rog, Silviu a apasat-o, dar am particpat cu totii viu la actiune).

Surpriza următoare a zilei a venit cand ne-am dat seama că rezervorul masinii mici albe era aproape gol (spre deosebire de rezervorul masinii mici negre care fusese plin), asa ca a trebuit sa gasim drumul pe la o staţie de benzina înainte de a găsi drumul spre afara din oraş . Am intrat in prima pe care am văzut-o şi am fost surprinsi şi amuzati atunci când tipul a spus: “Vă pot da doar de 100 de pesos, nu avem mult si trebuie sa rationalizam”, dar nu ne-am gandit prea mult la motiv. “Eh, luam de alti 100 în următorul oraş” ne-am spus, si am continuat drumul. Daca am fi stiut…

Am avut o calatorie incredibila pentru primele câteva ore, pe un drum ce trece printr-o pădure si pe care sunt de obicei foarte putine vehicule pentru ca autobuzele şi majoritatea masinilor prefera autostrada. Am fost cam singurii pe drum toata durata, cu muzica latină urland din boxe, vânt în plete (sau poate era aerul conditionat?), lumina in ochi şi scantei in glasuri. Ronţăind in voie morcovii din cosul Scufitei, ne-am simtit ca cei mai sanatosi si fericit backpackeri din lume!

Din pacate de la o vreme drumul a devenit mai putin distractiv, pe masura ce curbele de pe drum isi faceau incet efectul asupra mea:
Eu: Chiar aş aprecia sa nu vomit in aceasta mica excursie
Jess: Si eu aş aprecia sa nu vomiti in aceasta mica excursie.
Boca: Eu ma multumesc cu a supravietui acestei mici excursii.
Silviu: DA, DA… despre asta vorbesc! Asteptarile scăzute sunt cheia!!

După un râs sanatos ne-am bucurat ca am decis sa avem asteptari scăzute, pentru că altfel ne-am fi asteptat ca pădurea tropicală prin care treceam chiar sa arate ca o padure tropicala.
Boca: Deci, care e portiunea ce ziceau ca va fi pădure tropicală? (in engleza, rain forest = padure de ploaie)
Jess (uitandu-se pe hartă): Hmmm… asta pe care suntem acum se pare.
Eu: Poate padurea de ploaie e doar în pădure, nu pe drum.
Boca: Sau poate e pădure de ploaie doar atunci când plouă …
Jess: Da, altfel e doar o nenorocita de pădure!
Toti: Ahahahahaha.

In cele din urmă am ajuns la următorul oraş şi prioritatea noastră a fost umplerea rezervorului, deoarece ni se spusese că mai la nord de punctul respectiv sigur nu vom gasi combustibil. In prima benzinarie nu aveau felul pe care ni-l trebuia noua. Cand individul a adaugat: “Nu veţi găsi defel în oraşul asta, e limitata deja de o saptamana”, am început să bănuim ca ceva e teribil de in neregula. Cum adica benzina e limitată? Ce s-a întâmplat în lume şi noi nu avem deloc habar?? (Asta e o treaba cu calatoritul, majoritatea ştirilor despre lume le aflam de la alti calatori … şi sinceri sa fim, nu sunt o mulţime de ştiri pe acest canal :p). Am refuzat sa credem oroarea a ceea ce ni se spunea, asa ca am mers la o altă staţie de benzina unde ne-a asteptat exact acelasi discurs. Apoi o alta tot la fel, şi deja gândul negru ca e posibil ca excursia sa ne fie ruinata a început să ne incolteasca în minte.

“Si… atunci unde putem găsi niste benzina??” l-am întrebat pe individ cu ceea ce trebuie să fi fost de acum o privire destul de disperata. El a strans doar din umeri. Nu mi-a venit a crede ca asta e răspunsul lui, dar înainte de a avea ocazia sa-mi vars mânia “Cum adică nu stii? De ce lucrezi aici atunci? De ce locuiesti în oraşul asta? De ce te-ai născut pe această planetă atunci??” un alt conducător auto ce era aproape de noi ne-a auzit şi a intervenit: “Domnisoara, nu veţi găsi acest tip de benzina aici în oraş, dar exista o statie de benzina la 10 km înapoi spre Salta şi ei aveau acolo de dimineaţa. Pot să le dau un telefon sa vedem dacă mai au încă”. S.i.i.i.i.i porţile Raiului s-au deschis! Deci exista un Dumnezeu pana la urmă, şi si-a trimis îngerul sa ne ajuta (sau poate era îngerul băiatului de la benzinarie ce venise să-l salveze de discursul meu ucigator). Omul nostru a sunat şi, cum puteti crede, cealalta statie avea încă benzina noastra!

Ne-am intors imediat înspre Salta doar pentru a realiza 15 km mai târziu ca luasem drumul de intoarcere greşit. Toţi poliţiştii pe care i-am intalnit pe drum au fost foarte de ajutor totusi, astfel ca am reusit sa gasim niste benzina la o alta statie şi am putut sa respiram din nou linistiti şi să continuam pe drumul inspre Nord.

Odată ce combustibilul masinii a fost asigurat, am realizat ca avem nevoie de nişte combustibil si noi – stomacurile noastre începusera deja să ne dea semne ca e timpul pentru picnic. Am parcat pe marginea drumului şi am găsit locul perfect, printre dealuri micute şi cactuşi imensi. În timp ce ieseam din masina cu mancarea, Boca a întrebat: “Hmmm … avem fata de masa?” Răspunsul lui Jess a fost imediat: “Binenteles… Ce suntem noi, animale?” Desigur ca nu aveam nu numai fata de masa, dar nici macar un cutit corespunzător sau pahare pentru iaurtul de băut – cu toate acestea a fost un prânz magnific, înapoi la obiceiuri de baza, înapoi la natura. Precum şopârlele ne sunt martori!

Am continuat drumul cu stomacurile pline şi inimile si mai şi, iar în cele din urmă am ajuns la Muntele cu 7 Culori, un simbol al partii acesteia de ţară. Am beneficiat de o prea frumoasa plimbare prin jur şi am reuşit să ne pierdem unii de altii, asa ca am petrecut mult mai mult timp acolo decat ne planificasem. Asta ne-a pus intr-o cursă contra cronometru până la Salinas Grandes, una dintre cele mai mari campii de sare din lume, pentru a ajunge acolo inainte de apusul soarelui.

Ne-au galopat toti cei 100 de cai ai motorului şi am ajuns acolo tocmai la timp pentru a vedea soarele încă sus şi a face câteva poze. Cincisprezece minute mai tarziu l-am vazut ascunzandu-se dupa sarea din departare, permiţandu-i întunericului sa se instaleze complet împreună cu un frig inghetator de oase pe care nu l-am putut infrunta mai mult de doua minute. Am sărit înapoi în maşină şi am parcurs urmatoarele trei ore in intuneric pana la Humahuaca, unde facusem planul sa innoptam.