Ring ring!
“Hola?” ”Osvaldo, sunt Iunia, suntem în terminalul de autobuz”.
”Ah,vale, estoy en casa, vienen!”. (Ah, bine, sunt acasa, veniti)!
Am ajuns în Montevideo in ziua in care Uruguay batuse Olanda într-un amical. Oamenii umblau prin oras infasurati in steaguri, desenati pe feţe cu culorile drapelului national, şi cu o privire mândra în ochi.
Am mers cele cateva strazi inspre casa lui Osvaldo si, cand am ajuns unde credeam ca e, am vazut pe usa un biletel care ne-a transformat imediat indoiala in certitudine. Pe bilet zicea:
Pe Osvaldo il gasisem pe Couch Surfing dupa ce una din fetele din Eco Park ni-l recomandase ca gazda in capitala uruguiana. Ne spusese ca e un tip foarte de treaba, si acum aveam dovada din primul minut – nu stiu cata alta lume ar fi facut efrotul de a traduce cuvintele de bun venit in limba nativa a oaspetelui. Imediat ce Osvaldo ne-a deschis usa am facut cunostinta cu colegul lui de apartament, Papo, un pisoi cum altul nu-i! Ai fi zis ca a crescut impreuna cu catei, pentru ca avea un obicei ciudat de a musca tot ce prinde, in special degetele musafirilor. Osvaldo ne-a avertizat sa nu lasam nimic la o inlatime unde el poate ajunge, dar un moment de vigilenta scazuta ne-a costat o prajitura cu branza dulce pe care am gasit-o jumate sub scaun, jumate intre dintii animalului pofticios. Eh, viata asta…:)
Am petrecut prima seara ascultandu-l pe Osvaldo povestind cu pasiune despre oraşul, ţara şi cultura sa . E cu adevarat un butoi de cunostinte si ne-a răspuns cu drag la toate întrebările, asa ca am fost din nou fericite ca am decis să apelam la Couch Surfing în acest oraş. Un alt lucru care ne-a impresionat la el a fost stilu-i permanent vesel şi plin de voiosie – si-a făcut un obicei din a face ceva ce-i va provoca rasul primul lucru de dimineaţa, şi i se pare ca cel mai bine e cand râde de el însuşi. Asa ca in prima noastra dimineata acolo am dat cu ochii de un Osvaldo cu nas roşu ce ne-a oferit pâine de casa şi omniprezentul mate. Ce mod grozav de a începe ziua! 
Când am ieşit din casa primul lucru ce ne-a şocat a fost numărul de oameni ce erau in strada cu cupele de mate in mana dreapta si un termos sub stânga, sorbind cu gratie în timpul mersului sau la semafor. Când i-am spus lui Osvaldo ce misto ni se pare toata treaba el ne-a pregătit un mate şi un termos sa luam cu noi a doua zi in oraş. Na, ca acum eram in sfarsit localnice! Ne-am distrat la nebunie plimbandu-ne prin centru cu mândrie cu termosul sub braţul stâng, spunându-ne că precis nimeni nu are habar ca nu suntem de prin zona (ceea ce evident nu avea cum sa fie adevărat pentu ca de-a dreptul ne scria ‘străin’ pe frunte). Ni s-a parut ca băutul de mate ni se potriveste atât de bine încât am avut grija sa ne cumpăram cate unul inainte e a parasi ţara bautoare de ‘ceai’.
Primul lucru pe care l-am aflat despre Montevideo a fost ca muzeele sunt toate cu intrare libera. Ne-a parut o buna oportunitate sa recuperam pentru ultimele 3 luni in care, trebuie sa recunoastem, muzeele nu au fost in top 3 ‘Cele mai frecventate localuri’. Primul in care am fost s-a dovedit a fi si cel care ne-a placut cel mai mult – Muzeul National de Arte din parcul Rhodo. Vedeta muzeului era un tablou imens al lui Juan Manuel Blanes (mandria nationala a uruguenilor), 1871, ce ilustreaza un episod din perioada febrei galbene in Buenos Aires: o mama cazuta la pamant intr-o camera minuscula ce servea probabil pe post de dormitor si bucatarie, iar in prag 3 doctori in costume si palarii ce intrau sa constate decesul. Tonurile de negru si cenusiu ilustreaza destul de evident prezenta mortii. Ceea ce te izbeste in primul moment cand ochii intalnesc tabloul e copilul de cateva luni ce e pe podea langa corpul mamei, tragand de ea cu manutele lui minuscule, nestiind ca mama lui a plecat intr-un loc de unde nu se va mai intoarce. Copilul are obrajii roz, iar contrastul intre culori, intre statutul social, intre viata si moarte, e fenomenal!
Am avut norocul sa ajungem acolo exact in timpul unei excursii scolare, astfel ca o artista pasionata le oferea elevilor (ce nu aveau mai mult de 10 ani) un tur al muzeului, insotit de explicatii pertinente ale diferitelor tablouri, artisti, perioade. Iti dadeau usor seama ca ‘respira’ artă şi nu iubeste nimic mai mult decât să împartă cu alţii despre asta. Era foarte buna la a implica publicul si a facut cateva jocuri de rol si întrebări şi răspunsuri cu copiii. Chiar şi Boca, care nu a înţeles foarte mult pentru ca vorbea in spaniolă, a fost lipita de discursul ei. Acapara atentia atat de bine incat la un moment dat una dintre profesoarele insotitoare nu a mai rezistat şi a început sa ofere ea răspunsuri – toată lumea, inclusiv copiii, s-au prapadit de ras! A fost cu adevărat o inspirate şi ne-a parut o frumoasa mărturie a ce diferenţă uriasa este între a face ceva ce-ti place cu adevarat şi a face ceva doar pentru ca ‘trebuie’ – e un pret destul de mare de platit pentru că nu avem curajul să descoperim şi să urmăm ceea ce ne face cu adevărat inima sa cânte şi ochii sa ne straluceasca cu pasiune.
Din pacate nu am reusit sa vedem cate muzee am fi dorit pentru ca fiind atat de multe, si mai ales avand intrarea libera, nu au personal suficient pentru a le deschide pe toate in acelasi timp, astfel ca sunt deschise prin rotatie – o zi da, una ba. Si ne-a luat ceva vreme sa le descoperim pe cele deschise:). Ne-au facut mare placere cele pe care le-am văzut totusi, precum şi celelalte lucruri ce ne-au facut sa zâmbim larg (detalii despre ele in articolul ce va sa vie).
httpv://youtu.be/vGOtV7-qFmQ
