Am plecat din Parcul Eco Yoga intr-o luni dupa-amiaza şi in drum spre Buenos Aires am luat primul contact cu lumea reală din nou: lumea in care poti cumpara un bilet de autobuz doar cu monede! Aveam nevoie de 32 de pesos în monede (8 USD) pentru fiecare dintre noi pentru a ajunge in Buenos Aires şi pentru că evident nu aveam, nu ni s-a permis sa intram in autobuz. Socati cum am fost, ne-am dus pe la niste magazine sa încercam sa schimbam, dar din anumite motive bizare nu au fost în măsură să ne ajute. Asa ca în final 2 dintre prietenenele noastre au reuşit să obţină monedele într-o staţie de benzină, cerand ajutorul soferilor pentru a schimba bancnotele in monezi. După aproximativ jumătate de oră, când în cele din urmă am urcat în autobuz, aveam un pumn plin de monede ce urmau să fie introduse una câte una într-o cutie de metal ce scuipa un bilet la fiecare 8 pesos. Prietena nostru Paula a petrecut cateva minute langa cutie luand biletele pentru noi toţi, punand cate 25 de centi o data, şi în procesul asta tindandu-i pe toţi oamenii din spatele ei aşteptand si implicit oprind autobuzul de a pleca. Toata treaba ni s-a parut ridicola, problematica, deloc eficace, şi am zis ca poate că ar fi timpul sa treaca oamenii la un alt sistem. Dar hei, ce stim noi?

Nu am petrecut nici un moment în Buenos Aires, ci am mers direct la terminalul de feribot sa luam barca de o oră inspre Colonia del Sacramento, micul oraş cochet la “intrarea” în Uruguay. Am ajuns acolo în jurul de 9 seara, era întuneric şi nu aveam nici cea mai vaga idee (din nou) unde o sa innoptam. Colonia e un oras foarte mic ce probabil poate fi traversat într-o oră, aşa că am pornit pe jos de la terminal inspre unul dintre puţinele hosteluri pe care le găsisem în cartulia noastră; străzile erau complet pustii si nu vedeam altceva decat lumini stralucind in spatele perdelelor. Ne era o foame de lup, asa ca în momentul în care am văzut un chiosc ce vindea mancare uruguiana ne-am oprit acolo, bagaje şi tot, şi am infulecat un sandwich mare de legume cu cartofi prajiti. Pe deasupra! Sperasem sa gasim niste mancare tipic uruguiana, şi de fapt am gasit o multime, dar era toata cu carne… carne şi, uneori ceva extra carne. In timp ce mancam ne uitam unii la alţii cam cu mirare, întrebandu-ne dacă cu câteva luni în urmă am fi fost la fel de relaxati despre a trece într-o altă ţară pe timp de noapte, nestiind unde vom sta, şi de fapt nimic altceva despre locul cu pricina.

Cu stomacurile pline am putut gândi mai bine, asa ca am ajuns la hostel şi ne-am cazat peste noapte. Hostelul avea biciclete pe care oaspeţii le puteau folosi pe gratis, asa ca atunci cand am intrebat a doua zi dimineata cum functioneaza, doamna ne-a răspuns: “Oh, le luaţi doar de acolo din spate”. “Şi lacatul?” “Oh, nu, nu, nu e nici un lacat, nimeni nu fură pe aici”. Ce soc!! Am crezut-o pe cuvânt, dar tot ne-a mancat sa testam, asa ca după ce ne-am plimbat prin oraş am lasat bicicletele in fata unei cafenele timp de 4 ore şi … cine-ar fi crezut! erau inca acolo la 8 seara. Am înţeles atunci fenomenele care ne şocasera în timpul zilei, cum ar fi persoanele ce ne zâmbeau pe strada fara nici un motiv particular, unii chiar salutandu-ne, alţii ce-si ieseau din drum pentru a ne ghida cand aveam nevoie şi a se asigura că ştim unde mergem, unii chiar venind cu noi pana la locul pe care il cautam, şi în general asigurându-se că ne este bine in toate sensurile posibile.

Am aflat ca oraşul Colonia a fost fondat de portughezi la sfarsit de secol 17, dar a fost curand disputat de spanioli si a petrecut urmatoarele secole fiind pendulat intre cele doua coroane. Ne-am biciclit prin oraşul vechi (desemnat World Heritage Site de catre UNESCO) şi nu ne-am putut sătura de strazile linistite cu oameni putini si senini, casele din caramida, cafenelele cochete, pavajul de piatra, maşinile de epocă şi simtul antic al locului. La un moment dat ni s-a oferit vin sa gustam cand treceam pe langa un restaurant şi ne-am decis că da, Colonia e cu siguranta un loc grozav in care sa te gasesti !

Am luat-o foarte uşor în prima zi cu bicicletele pe coasta, oprindu-ne pe niste bănci sa citim şi scriem sub privelistea marii, apoi am continuat pe biciclete pana am ajuns la un mic semn ce spunea “Vin – 30 pesos. Paine – 37 pesos “. Am fost evident intrigati de un loc unde pâinea era mai scumpa decât vinul, aşa că am intrat în micul magazin doar pentru a fi întâmpinaţi de zambetul special al celui mai amabil nene. Ne-a recomandat un rose dulce de casă, şi noi i-am urmat sfatul. Am cumparat si nişte pâine şi brânză incredibila (!!) (ne-a dat o bucată destul de mare sa gustam şi a zis că nu e îngrijorat, de cand vinde branza asta nu a vazut niciodata o persoană care a gustat şi apoi nu a cumpărat) si am mers inapoi pe plajă, unde ne-am postat pe bancile de lemn şi, în briza marii, am luat un prânz incredibil de pâine, brânză şi vin uruguian!

Nu a fost uşor să găsim mancare vegetariana, şi preţurile în general erau destul de ridicate. Gaseam pizza şi pasta peste tot şi astea erau de altfel cele mai ieftine articole din meniu. Am fost din nou uimiti de influenţa italiană masiva din zona. La un moment dat ne-am găsit într-un loc ce servea versiunea vegetarian a hamburgerului uruguian: chivito. Se spune că chivito e mai ieftin, mai mare şi mai gustos decât burgerul normal – ai carne, brânză, şuncă, vegetale si un ou prajit, toate într-o chifla mare si delicioasa. Un burger cu adevarat furios, ce mai!

In timp ce asteptam sa ni se serveasca mancarea, am aruncat un ochi la televizorul din restaurant (singurul lucru ce nu lipseşte din orice local cu mancare sau bautura), care era ca de obicei pus pe canalul de fotbal. Şi cum mă întrebam eu oare cine joaca, m-am trezit zicand ‘Ala e steagul Romaniei?’. Şi într-adevăr era! Era un amical cu Brazilia şi il aveau pe Ronaldo ca jucător oaspete. Stadionul era plin ochi şi oamenii erau innebuniti, erau mai multe cadre cu Ronaldo decât cu mingea. Am auzit un cuplu în spatele meu comentând jocul, aşa că m-am intors catre ei: ‘Cu cine tineti?’. Tipul a răspuns imediat ‘Oh, cu Brazilia, desigur! Brazilia e întotdeauna favorita. Cealalta … România…hmm … nu ştiu ce sa zic, numele e familiar, dar …’ I-am zâmbit, am dat din cap şi am raspuns ‘Da, ştiu exact ce vrei să spui… Apropos, eu sunt din România’. Aproape ca i-au iesit ochii din orbite ‘Din Romania?? Serios??’ şi apoi el şi prietena lui au inceput sa rada atât de tare incat mi-a fost teama ca o sa cada de pe scaun. O combinatie de jena pentru reactia lor dinainte, si surprindere ca au intalnit primul roman din viata lor in asemenea circumstanta. La putin timp dupa au plecat, dar înainte de a iesi, s-au asigurat ca se intoc sa-mi ureze mult noroc! Drept ii ca aveam nevoie! 🙂