Am mers la calarit în prima zi, şi nu există cuvinte ce pot face dreptate descrierii experienţei. Eu si Boca mai fusesem la călărit prin junglele din Malaezia, dar experienta de acum avea sa fie o schimbare radicala de peisaj. Am fost extrem de incantati cand am ajuns la locul cu pricina şi ni s-au atribuit la fiecare calutii. Daniella a făcut o remarcă interesanta despre modul în care fiecare dintre ei seamăna cu noi, cu personalitatile noastre. Deci în conectarea cu superbele animale fiecare dintre noi a trebuit să “se inteleaga” cu … noi înşine. Şi asta nu a fost doar o provocare, ci de asemenea castigarea unei noi perspective.

Am inceput traseul dupa-amiaza tarziu şi unii dintre cai erau deja obositi. Calul meu, Temporal, era în mod evident nemultumit ca trebuie sa mearga în pădure din nou, şi de data aceasta si carand in spinare o românca cu păr zapacit. A aratat semne de nelinişte şi ezitare chiar de la inceput, astfel ca incercarile de a-l face să se mişte mai repede şi sa ţina pasul cu ceilalţi au devenit în curând o provocare. Am încercat modul frumos, apoi modul ferm, apoi modul frustrat (care în mod evident nu a functionat), până când în sfârşit am înţeles că el era doar… eu! Era obosit şi nu vroia să facă ce i se spunea, aşa că nu avea de gând să pretinda ca îi face plăcere. Nu avea de gând să fie sociabil şi o companie plăcută, pentru că tot ce dorea era sa se odihneasca, regrupeze, reflecteze (în măsura în care caii pot face asta). Şi cu siguranta nu aveam cum sa-l fac sa se simta diferit impungandu-l putin mai tare sau ridicand vocea putin mai mult sau simtindu-ma frustrata cu faptul ca nu vrea sa ma asculte si nu-mi urmează instrucţiunile. Nu, nici unul dintre metodele respective nu avea să functioneze.

Asta m-a facut sa ma gandesc la modurile comune de crestere a copiilor, la parintii care utilizeaza mereu acleasi si aceleasi strategii, urland, amenintand, fiind frustrati si ridicandu-si propria tensiune arteriala doar pentru ca nu il inteleg pe copil sau nu considera necesar sa ii explice de ce trebuie sa faca/nu faca anumite lucuri. Cu alte cuvinte aleg sa nu-l trateze ca pe un adult, ci ca pe o creatura ce nu are capacitate de judecata si trebuie doar sa urmeze instructiuni precise ce vin ‘de sus’, pentru ca ‘Eu sunt parintele, si pana stai in casa mea faci ce spun eu!’. Apoi se mira ca bietul copil neinteles devine rebel si ‘nu ma mai pot intelege cu el, dom’le, nu stiu ce are’. Hmmm, o fi poate din cauza ca nici macar nu a incercat vreodata sa il inteleaga, a vrut doar un robotel care face cum i se spune ca sa poata sa declare tuturor ‘ce mandra/u e mama/tata de el ca e asa cuminte si ascultator!’ Dar asta e pentru un alt post .

Revenind la Temporal, în loc de metodele enumerate mai sus mi-am schimbat putin strategia şi am vorbit cu el într-un amestec de engleză şi spaniolă, cu o voce blândă şi iubitoare … i-am spus ca înţeleg că e obosit şi iritat şi nu vrea să faca lucru asta, dar asta e situatia si nici el şi nici eu nu avem de ales momentan, asa ca va trebui să ne petrecem următoarele cateva ore împreună. I-am spus că după ce terminam traseul va avea parte de mancare indestulatoare si odihna buna. I-am spus ce cal fantastic cred ca e si cat de privilegiata ma simt ca sunt acolo cu el. Ca stiu ca putem face acest lucru impreuna. Am continuat sa-l apreciez de fiecare data cand facea ceva bine si am continuat sa-i ofer dragoste si cladura pe toata durata traseului. L-am lăsat să rămână în urmă cand a vrut şi am beneficiat de asta ca sa admir pesajul spectaculos in loc sa încerc să-l fac să meargă mai repede. Şi, destul de interesant, după un timp dragul de el a început să mă asculte… Pana cand ne-am întors la gradjuri înţelesesem nu numai modul de a interactiona cu el când e obosit şi iritat, ci de asemenea modul în care să interactionez cu mine însami când sunt în aceeaşi stare.

httpv://youtu.be/GTG9Humltt0

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu ceilalti şi caii lor. Calul lui Selis era primul in linie si unul dintre cei mai calmi şi relaxati cai pe care i-am vazut vreodata. Mergea întotdeauna într-un ritm constant şi urma traseul perfect. Era un bun exemplu de urmat pentru ceilalti cai … cu toate ca ei nu au prea facut-o. Hah! Calul Daniellei, care a început chiar în spatele lui Selis, era cel mai tânăr şi cel mai încăpăţânat dintre toti. Nu s-a temut să-si arate nemultumirea cu anumite instrucţiuni şi de multe ori nu a vrut chiar să se mişte deloc. La final, ca sa-si arate nefericirea, a inceput sa o izbeasca pe Daniella de copaci şi pana am ajuns inapoi ea avea genunchii vineţi. Silviu nu au avut deloc această problemă, in schimb provocarea lui a fost sa-l opreasca pe cal din a mânca pe traseu haha. Pendula intre momente de motivatie ridicata, atunci când vroia să depaseasca pe toata lumea şi să fie primul in rând, şi momente de indiferenţă completă când nu putea fi disturbat de nimic altceva în afară de peticele de iarba verde sau frunzele de-a lungul drumului. Calul Bocai a inceput al treilea în linie, dar în timp ce eram încă în oraş pur şi simplu nu a vrut să se miste. Era scris pe toata fata lui: “Sunt plictisit şi nu contează cât de mult insisti, nu voi face ceea ce spui. Pentru că nu vreau”. În momentul în care am intrat în pădure totusi, cu copacii, dealurile şi cărarile dificile, calul ei a părut să prindă foc. A devenit foarte motivat, fericit chiar, şi părea să primeasca o gramada de energie din ceea ce altii ar fi perceput ca o sarcină epuizanta.

Ce mai experienţă de învăţare pentru noi toti:!)

Traseul prin pădure a fost destul de dificil, cu multe dealuri de urcat şi apoi de coborat. Cu siguranta deloc uşor pentru cai, şi am putut înţelege mult mai bine de ce Temporal nu a fost fericit sa parcurga drumul respectiv pentru a doua oară într-o zi. Ne-am oprit la o cascadă şi ne-a venit greu sa credem strălucirea care ne înconjura, copacii uriaşi care păreau din altă eră şi energia puternica peste tot în jur. Când am ajuns in varful dealului incepea sa se intunece, astfel ca am ajuns sa vedem apusul de soare peste lac de pe spinarile cailor. Fără nici o îndoială un apus de soare si o experienta de neuitat!

Am facut planuri de somon la pobre din nou în seara aceea, pentru ca văzusem bucătăria si ustensilele si am crezut că vom avea şanse mai bune de data asta. Am gasit chiar si somon, cu toate că nu file, dar ne-am descurcat. A fost o cina perfecta care a încheiat o zi perfectă! Cine putea sa ştie ce avea sa ne aduca a doua zi… ☺