Am petrecut vinerea dinainte de a merge la Puerto Toro catarandu-ne pe Cerro Bandera (Dealul Steagului). Trebuia sa fie o excursie de trei ore incolo si inapoi, dar noi am ajuns sa ne plimbam toată ziua pentru ca ne-am pierdut in batai cu zapada (a fost prima dată în viaţa lui Selis, care e din Mexic, cand a văzut zăpadă, aşa că a trebuit să petrecem suficient timp sărbătorind acest fapt) şi de asemenea in cataratul unui alt vârf şi apoi a altuia. Privelistea şi culorile copacilor au fost absolut uluitoare si am fost cu totii de acord ca nu am mai văzut aşa ceva niciodată. Nu ne-am grabit cu admirarea peisajului dar la un moment dat vântul a devenit atât de puternic încât a trebuit sa ne incepem coborarea. Era o singura cale dar am crezut că putem lua o scurtătură si desigur ca ne-am ratacit, asa ca am ajuns sa mergem în jos mai mult de 30 minute prin padurea deasa si plina de ramuri si copaci căzuţi, cu nici un semn de carare la orizont. A fost grozav! Când Boca a zis ‘bunicul meu şi prietenul său au luat o scurtatura o data când ne plimbam printr-o pădure; traseul trebuia sa dureze o oră dar am umblat toată ziua’, am început să ne gandim că într-adevăr am vrea să găsim calea cat de curând. În final am gasit-o si am ajuns jos în siguranţă şi chiar fara prea multe vanatai.

Duminica am mers din nou la explorat, de data asta in Parcul Etnobotanic Omora. Cred că am menţionat ca in Chile e plin de câini prietenosi vagabonzi şi nu atât de vagabonzi? Ei bine, asta se aplică si la sfârşitul lumii. Putin după ce am plecat de la hostel 3 câini au inceput sa mearga cu noi şi ne-au parasit doar la intoarcerea în oraş. Desigur ca ne-am pierdut din nou la un moment dat şi ne tot uitam pe unde merg câinii ca indiciu pentru direcţia corectă. Nu a functionat întotdeauna, dar a fost oricum foarte distractiv  . La intoarcere, pe cand eram aproape de hostel, aproape am scapat un tipat când am dat cu ochii de vreo 7-8 cai absolut superbi ce se odihneau si mancau nişte iarbă la intrarea în oraş. M-am putut imagina deja calare pe unul dintre specimenele acelea deosebite… dar e un vis ce ramane pentru o data viitoare:).

httpv://youtu.be/QFt1AvLYKBk

Am plecat din Puerto Williams cu avionul luni după-amiază. Ne cumparasem biletele in Punta Arenas şi ne spusesera acolo ca zborul e la 5 dupa-masa şi trebuie să fim la aeroport la 4.30. Daniellei si lui Selis li se spusese la biroul din Puerto Williams că zborul e la 4.30 şi trebuie să fim acolo la 4. Si apoi doamna care lucra in hostelul nostru ne-a spus ca avionul e de fapt la ora 3. Deci pana la momentul respectiv eram deja cu totul confuzi… s-a întâmplat de mai multe ori înainte în Chile să ni se fi dat orare diferite pentru felurite activităţi, dar niciodată pentru un zbor. Proprietarul hostelului ne-a spus că ne poate duce acolo pentru 2000 de pesos de persoana (5USD), dar ni s-a parut a fi jecmaneala pentru ca in alte locuri pentru o astfel de distanţă plăteam aproximativ 350 de pesos. Ştiam că aeroportul e aproape asa ca am decis să plecam în jur de 3.30 gândindu-ne ca fie găsim pe altcineva sa ne duca pentru un preţ mai bun fie mergem pe jos tot drumul.

Pe drum am intrebat diverse persoane cât de departe e aeroportul şi toate ne-au lasat impresia ca e foarte aproape, la 20 de minute. Aşa că am început sa mergem şi în 20 de minute am ajuns într-adevăr la aeroport. Singura problema a fost ca… aeroportul era pe partea cealaltă a unei fasii de apa peste care nu era nici un pod si singurul mod de a ajunge dincolo era un drum ocolitor de 5km. Era deja ora 4 asa ca am continuat sa mergem pe jos sperand ca vom ajunge la timp. Privelistea pe drum a fost spectaculoasa, cu munţi acoperiţi de zăpadă reflectati în apa limpede şi din nou acele culori uimitoare pe care le tot pomenesc. La 4.15 am început să ne dăm seama că nu o sa ajungem la timp asa ca am decis să facem autostopul. Prima masina ce a oprit i-a luat pe 2 dintre noi şi toti rucsacii, mai putin pe al lui Silviu pentru ca el era mai in fata. Trei dintre noi au continuat mersul pe jos si la un moment dat Silviu a început chiar să fuga în jos pe deal cu cei doi rucsaci miscandu-se in stânga şi-n dreapta. Câteva minute mai târziu o altă maşină a oprit si o doamna draguta a avut milă de noi şi ne-a luat cu ea pana la aeroport.

httpv://youtu.be/VVrD3cX3LN4

Cand am ajuns acolo tot ce a trebuit sa facem a fost sa ne prezentam unei doamne care a facut un insemn pe o bucată de hârtie in dreptul numelor noastre. Nu numai ca nu ni s-au verificat si scanat bagajele, dar nici macar nu ne-au cerut pasapoartele sau orice altă formă de identificare. Nu ne-a venit să credem! Am fi putut fi oricine urcandu-ne in avionul respectiv, dar nu parea ca ii deranjeaza deloc. Am inteles de ce cand am vazut pentru prima oara avionul: avea o capacitate de 20 de pasageri si era cel mai mic avion in care zburasem vreodata. Parea mai mult o jucărie în comparaţie cu avioanele ‘adevarate’ si nu ne putea decide intre a fi uimiti sau amuzati.

Am urcat şi ne-am dat seama că era atât de mic încât ne simţeam mai înghesuiţi decât intr-un autobuz. Lucru misto totusi era ca puteam vedea cabina de pilotaj! Evident ca nu erau stewardese in avion asa ca înainte de decolare pilot a scos capul din cabina şi ne-a facut o orientare de 1 minut cum sa ne punem centurile de siguranţă şi sa oprim toate echipamentele electronice. Ni s-a parut absolut hilar!

Privelistea din avion a fost uluitoare ca de obicei si am putut vedea toţi munţii, gheţarii şi lacurile de sus. Vânturile au fost foarte puternice în ziua respectiva şi după un timp avionul a inceput sa se agite mai mult decât ne-am fi dorit. Uneori ne simteam de-a dreptul ca intr-un roller-coaster, dar deloc entuziasmant pentru ca adrenalina s-a transformat repede în teama reala, cel puţin pentru mine. Se intuneca deja şi in timp ce avionul se scutura m-am uitat afară pe fereastră şi am văzut nimic altceva decat apa de sub noi, în lumina slabă a serii. Scene din Titanic cu oameni care mureau în ocean pe timp de noapte mi-au venit imediat în minte şi a trebuit sa trec repede la ‘gandeste-te la ceva fericit, ceva fericit’  . Am fost usurata când am aterizat în cele din urmă şi am scos un ‘whoohooo’ însoţit de aplauze fericite – a atras cu siguranta priviri ciudate din partea celoralţi pasageri, dar eram departe de a-mi pasa de acest detaliu minor.

A fost o experienţă unica totusi şi în ciuda tuturor celor menţionate mai sus, recomandam zborul cu siguranta  .