A doua zi la 7 dimineata ne pregateam deja de zor echipamentul de catarat. Vilarrica e unul dintre cei 5 vulcani din lume ce au un lac de lavă activă în crater, şi e de asemenea singurul munte din regiune acoperit cu zapada. Asa ca urma sa fie o urcare serioasa, cu colţari (crampoane de gheata), piolet (topor de gheata), căşti de protecţie şi de toate. Cu doua zile înainte vremea fusese destul de aspra sus pe munte, şi doua fete care stăteau în duplex s-au speriat destul de tare, au început să plângă şi sa dispere, gandindu-se poate ca acolo le e sfarsitul. S-au întors înapoi cu bine pana la urma, dar noi ne-am inceput urcarea cu un amestec de entuziasm şi de incertitudine cu privire la cum ne va trata vremea si cum vor reactiona corpurile noastre la urcarea de 5.5 ore.

Tot felul de lucruri ‘haioase’ s-au întâmplat în timp ce imi pregateam echipamentul. În primul rând pantalonii pe care i-am primit aveau o gaura imensă în ei, aşa că a trebuit sa cer altă pereche. Apoi, în timp ce ma incaltam, mi s-a rupt un şiret. Apoi haina de vant pe care mi-au dat-o era rupta la umar si nu mai aveau nici o alta marimea mea. In final, rucsacul pe care mi l-au dat (cu colţarii, mănuşile, casca etc) nu se putea inchide pentru ca avea vreo doua catarame rupte. Asa ca pana la momentul asta deja ma intrebam dacă ar trebui să urc pe muntele asta ori ba, din moment ce păream a fi singura persoana ce avea toate problemele astea. Echipamentele tutoror celorlalti au fost perfecte de la început!

Am decis totusi ca toate aceste mici întâmplări nu sunt suficiente să mă ţină deoparte, asa ca am urcat in microbuz pregătita pentru ziua ce urma sa fie. Am fost dusi până la 1400m, si de acolo urma sa urcam cei 1447m rămasi pana in varf. Incepusem să vedem zăpadă deja de pe cand inca eram in microbuz, asa ca a fost practic cu noi de la începutul urcusului. Eu personal vedeam zăpadă pentru prima oară după patru ani, aşa că am fost de-a dreptul in delir!

Era un teleski acolo ce ne-ar fi putut salva o oră de urcat; unii oameni au ales sa-l foloseasca, dar noi am decis să nu. Când am început urcarea eram chiar în spatele ghidul si prima pauză pe care am facut-o a fost o oră mai târziu, la locul unde ne asteptau oamenii ce luasera teleskiul. Rucsacul imi era destul de greu, asa ca fiecare pas a devenit destul de curand o luptă. Am pierdut socoteala a de câte ori am vrut să ma opresc în ora respectiva … dar cumva n-am făcut-o niciodata. Cand am ajuns sus totusi eram cu totul ameţita si lesinata, şi total nesigura de cum urma să cuceresc următoarele 4,5 ore de urcat. Am băut nişte apă şi am luat o imbucatura, asa ca am mai căpătat ceva putere. Am fost printre ultimii ce au plecat de data asta, asa ca eram departe de a fi la inceput de linie. Dar în timp ce toata aventura asta era cu adevarat o competitie, cu siguranţă nu era o competiţie cu ceilalţi.

Pauză următoare a fost din nou o oră mai târziu, dar cumva a doua bucata de drum mi s-a parut un picut mai suportabila. ”Mergem intotdeauna în ritm constant şi ramanem în sir indian” spunea mereu ghidul nostru. Si noi asa faceam.

După aproximativ 3 ore vântul se intensificase şi era atât de puternic încât uneori credeam că o sa fiu aruncata la pamant in orice moment. Ne utilizam din plin pioletele şi nu mi-as fi putut imagina mersul mai departe fără ele. ’Stati cât mai aproape posibil unii de ceilalti’ ne-a strigat ghidul, ‘o să fie mai uşor să avansati’. Cam de o ora eram cel puţin 20 de paşi în spatele celui din fata, iar persoana din spatele meu nu era nici ea foarte aproape. Asa ca după urmatoarea pauză am făcut un efort sa fiu în mijlocul unei linii şi nu mi-a venit sa cred ce diferenţă uriaşă am simtit! Poate lupta cu vântul împreună, energia combinata, spiritul de echipă, sau doar inerţia de a pune un pas în faţa celuilalt doar pentru ca asta facea toata lumea… Nu ştiu ce a fost, dar ceva a functionat!

Nu aveam ochelari de soare, asa ca Boca mi-a împrumutat o pereche de-a ei, roz. Chiar dacă nu ştiam cum arat, suspectam! Manusile imi erau tot roz (pe cuvant că a fost singura culoare mărime mea), aşa că mi-am putut imagina cu uşurinţă ce trebuie să fi văzut ceilalti când se uitau la mine: “Oh, uite, Barbie la alpinism”. Era o tipa in grupul nostru ce avea astm, si de fiecare data câte simţeam că nu mai pot continua o foloseam pe ea ca sursă de inspiraţie “Daca fata cu astm poate sa urce, si eu pot!”. Astfel ca oricat de stupid m-am simtit cu rozul meu la catarat de vulcan, in acelasi timp m-am simţit si bine ştiind că eram cu siguranţă o sursă de inspiraţie pentru alţii. ‘Daca fata cu ochelarii de soare roz poate sa urce, si eu pot!”. Si asta m-a ajutat sa continui  .

Dupa 4 ore de urcare, deja mergeam pe gheaţă. Incepusem cu ceva timp in urma sa ne folosim coltarii şi alte piese de echipament, asa ca macar rucsacul imi era mai uşor. ’Renunţarea nu e o opţiune’, era gandul ce imi rasarea automat in minte de ori cate ori dadeam de greu … cu alte cuvinte mai tot timpul!   Am folosit diverse metode ce m-au ajutat sa continui, iar unul dintre ei era sa nu fac nimic altceva in afara de a ma concentra pe fiecare pas pe care il faceam, unul cate unul. Imi ziceam in permanenta ca o mantra ‘inca un pas, inca un pas’, şi aşa se pare ca o mulţime de ‘inca un pas’ s-a transformat în mulţi multi paşi. Un alt lucru care a functionat a fost sa ma gândesc la momente din trecut când m-am simţit plina de energie, momente de realizare, de bucurie. De multe ori m-am pierdut complet în imagini de genul asta, şi pana sa-mi dau seama deja mai inaintasem câţiva zeci de metri.

Carlos m-a invatat si el ceva cand eram sus în Machu Picchu. M-a învăţat sa ma conectez cu muntele, cu pământul, să-l simt şi să devin parte din el ca sa primesc mai multă putere şi energie din această conexiune. I-am cerut muntelui să mă ajute cu treaba asta … şi cred că a functionat :).

Când eram la o oră jumate distanţă de vârf m-am oprit sa-mi trag sufletul şi să o aştept pe Boca, care ramasese in urma pentru că a trebuit să-si schimbe crampoane cu un alt tip. Unul dintre ghizi s-a oprit şi el si ne-a spus că de acolo in sus urcarea va fi si mai abruptă si muntele e acoperit de gheaţă, aşa că nu va fi deloc usor. Era ca şi cum ne zicea ‘E ok, va puteţi opri aici, si-asa nu cred ca o sa ajungeti pana sus’.

Am vorbit cu el în capul meu: ‘Uite ce e, prietene, dacă tu crezi că am trecut prin atata chin in ultimele 4 ore urcand muntele asta ca să renunţ acum … nu ştii ce vorbeşti. O sa vedem craterul ala astăzi, şi asta e un fapt!’. Apoi am deschis gura şi am lasat sa iasa urmatoarele cuvinte: ‘Nu vă faceţi griji, e ok, mergem sus’

Destul de interesant, cu fiecare ora urcarea părea mai uşoara. ‘Climbers’ high’ sa fi fost? Experienţa mi-a amintit de semi-maratonul pe care l-am alergat cam cu un an în urmă … Cu cat alergam mai departe, cu atât imi parea si mai imposibil să renunţ.

Am oprit pentru ultima data cam cu 20 de minute înainte de vârf. Fata cu astm era aproape de mine, şi unul dintre ghizi a venit să-i spună ca gazele ce ies din crater sunt foarte toxice, şi ei toţi cred că ea nu ar trebui să meargă pana sus. Tipa s-a uitat direct in ochii lui si-a zis fără nici o secunda de ezitare: ‘Nu-mi pasa. Merg sus’. Ghidul a încercat să o mai convingă să nu meargă, dar fără folos. Impresionata de asemenea determinare parca am primit şi eu mai multă energie sa ajung sus.

10 minute mai târziu am început să simtim fumul vulcanic strapungandu-ne narile, ochii şi gâtul. ’Inca 5 minute’, mi-a zis ghidul. M-am uitat în sus şi, cand am vazut cat mai e, i-am strigat in gand: ‘E o minciună, o minciună!!’. Într-un final am ajuns insa in varf, şi am fost invaluiti de un sentiment GLORIOS! Fusese una dintre cele mai intense catarari din viata mea, şi faptul ca am ajuns pana sus era o mare victorie! Am admirat craterul, am facut niste poze, si apoi ne-am mutat intr-un loc cu aer mai curat sa mai luam o imbucatura. Niciodata nu mi-a parut mai gustos un banal sandwitch cu brânză decât in momentul de langa craterul de vulcan, după 5 ore jumate de mers la deal pe zapada si gheata, cu vantul amenintand sa ne trimita la vale in orice moment.

Ziua nu era insa gata, pentru ca trebuia sa ne mai si intoarcem jos. Nu am fost prea îngrijorata de treaba asta, pentru ca mi-a placut intotdeauna grozav de mult sa cobor de pe varfuri de munte. Nu mai facusem asa ceva pe atata zapada înainte, dar m-am gândit ca eh, cât de diferit poate fi? Se pare că a fost destul de diferit, pentru că am venit în jos aproape un kilometru alunecand… pe fund!

Intotdeauna am fost unul dintre copiii aia ciudati caruia nu numai că nu-i plăcea pe tobogan, dar ii era chiar frică de el. Niciodată nu m-a deranjat prea mult pentru ca întotdeauna l-am evitat, dar de data asta evitarea chiar nu era o opţiune. Mi se daduse un tobogan natural si venise acum momentul sa trec peste traumele din copilarie. Ne-am înfăşurat in niste ‘scutece’, ne-am pus fundurile în zăpadă şi ne-am dat drumul la vale. Primele două porţiuni au fost foarte abrupte, asa ca mi-am folosit din plin de piolet. Era foarte greu să păstrez directia si-mi era mereu teamă că ies din banda mea si o sa ma ciocnesc cu alţi alunecatori. După un timp insa am inceput sa ma prind cam cum sta treaba, şi a început să-mi placa la nebunie! Mi-a parut chiar tare rau cand am ajuns la ultima tura si mi-as fi dorit atunci sa fi putut cobori toti cei 2847m in felul acesta.

Ne-am întors la pensiune pe la 5 dupa-masa, si după ce ne-am odihnit picioarele pentru o oră am avut destulă putere doar sa gătim nişte paste (alimentatie tipica de backpacker) şi de a ne baga sub pături cu laptop-urile setate pe modul ‘film’. Ne dureau cioantele nevoie mare şi Boca chiar a trebuit să ia un calmant de durere ca să poata sa adoarma. Ne-am gandit atunci ca urcarea asta nu e cu siguranta pentru cei cu conditie fizica slaba, şi ca ar fi asa o pierdere să meargă acolo şi să renunţe la jumătate doar pentru ca nu le e pregatit corpul pentru treaba asta. Deci dacă vă decideţi vreodată să dati o sansa acestei experienţe, siguraţi-vă că veniti aici într-o stare fizica corespunzatoare.

Aveam nevoie de timp sa ni se usuce hainele şi să ne recuperam fizic în totalitate, asa ca am petrecut a doua zi la camera cu laptop-uri, carti si cani de ceai, cuibariti în faţa focului – nu asa de romantic precum suna pentru ca focul venea de la un rezervor de gaz, nu de la un semineu haha. Cu toate astea, vremuri bune!