Ultima noapte a scurtei calatorii cu Hermano Tahuiro am petrecut-o pe Taquile, una din insulele mai mari de pe Lacul Titicaca. Sunt 6 comunităţi ce trăiesc pe această insulă, iar noi am stat cu Elias şi familia lui. Ne-au servit o masa de prânz absolut delicioasa şi a fost pentru prima dată după 3 luni de vegetarianism total cand am mâncat peşte din nou. Era păstrăv, şi prima mea reacţie după ce m-am uitat la farfurie si apoi în jurul meu a fost să exclam: ‘Hmmm… interesant, e păstrăv, dar nu sunt deloc munţi în jur…’. Toata lumea din jurul mesei s-a uitat la mine cu uimire pentru cateva secunde, după care au izbucnit într-un râs incontrolabil ‘Da, draga mea, nu există munti în jur, şi asta pentru că eşti pe unul de 3800m’ a răspuns Boca  râzând. Ei bine … adevarul e ca altitudinea poate sa-ti afecteze serios judecata :p.

Familiile de pe insula se sustin din turism, asa ca dupa masa de pranz ne-au fost prezentate obiectele de artizanat ale familiei lui Elias. Am fost uimiti de semnificatia pe care o poarta diferitele obiecte, şi de asemenea de modul în care ele spun povestea fiecarei familii.

 

Pe insula nu exista furnizori de electricitate, astfel ca fiecare casa are un panou solar pentru lumina necesara seara. Sunt becuri doar în sala de mese totusi, astfel ca în camerele noastre ne-am rezumat la conversaţii intime la lumina lumânărilor:). Cand am ajuns pe insula lasasem initial rucsacii pe barca, cu gandul ca-i vom recupera mai tarziu. La un moment dat ne-am dat seama că, din cauza unei probleme de comunicare, barca a plecat peste noapte şi se intoarce doar în dimineaţa următoare. O adevarata surpriza când ne-am trezit nu numai fără periuţă de dinţi, prosop, schimb de haine şi lanterne, dar, de asemenea, si fără hainele noastre groase! În timpul zilei fusese cald, dar de îndată ce a apus soarele temperatura a scazut dramatic. Am recurs la a ne plimba prin jur cu pături în spinare şi noaptea, pentru că desigur nu era încălzire în camere, ne-am înghesuit toti patru într-o cameră pentru doi şi ne-am acoperit cu 4-5 paturi fiecare pentru a supravieţui pana dimineata.

Dansul în jurul focului pe ritmul cantecelor lui Elias şi a familei lui a făcut o diferenţă uriaşă, lasandu-ne destul de încălziti. Seara s-a încheiat cu noi patru ghemuiti sub pături, şi cu mine citind “Trezirea Andina” la lumina lumânării. Cu adevarat epic! 🙂

În dimineaţa următoare am descoperit cu entuziasm că idea geniala de a-mi lasa pantofii in fata usii camerei nu a fost totusi asa de inteligenta, si ca ploaia din timpul nopţii mi-a lasat (singurii) papuci innecati! Aşa că am folosit doua pungi pe post de şosete impermeabile până când ne-am intors la barca. Si o altă lecţie învăţata! :)