Cum ar fi viaţa ta dacă ar trebui sa-ti reconstrui casa în fiecare an? Daca la fiecare 2 săptămâni ar trebuit să lucrezi 4-5 zile doar pentru a-ti păstra casa pe linia de plutire, la propriu? Daca singurul mijloc de transport pe care l-ai putea folosi ar fi o barcă? Dacă te-ai trezi intr-o dimineata si ai realiza ca esti încă în casa ta, dar ai vecini diferiti, sau poate ai ajuns chiar într-o ţară straina?

Pe lacului Titikaka am intalnit o parte din poporul Uros, oameni ce cu siguranta au un mod de viata cu totul neobişnuit. Traiesc pe insule plutitoare pe care le-au făcut ei înşişi, folosind pământ şi bete de stuf pe care le-au adunat de pe insulele din imprejurimi. Fiecare insula e foarte mica si gazduieste cateva familii. Am vizitat comunitatea Huacahuacani, 27 de persoane de la foarte tineri la foarte batrani. Vietuirea si-o fac din turism – obiecte traditionale pe care le realizeaza ei insisi si apoi le vând persoanelor ce vizitează mica lor insula. De asemenea cultiva cartofi şi cresc unele păsări de curte pentru consum propriu.

Viaţa pe mica insulă nu e deloc uşoara si locuitorii au mult de lucru pentru a-si menţine casele la suprafata. Adâncimea fiecarei insule e 2 metri: un metru e pământul plutitor adus acolo când insula a fost initial “construita”, iar cel de-al doilea metru e facut din stuf. Acest al doilea strat evident devine moale şi putrezeste destul de repede, astfel ca la fiecare 15 zile locuitorii trebuie sa adăuge un nou strat pentru a menţine grosimea si a păstra insula pe linia de plutire. Stuful necesar creste de obicei pe insula, dar atunci când nu este suficient oamenii trebuie sa calatoreasca 6-7 km pentru a gasi ce au nevoie.

Adăugarea unui strat suplimentar durează aproximativ 4-5 zile, deci practic dupa ce termina o serie au câteva zile de odihnă şi apoi trebuie sa înceapa procesul din nou. In plus de asta, trebuie sa sa asigure mereu ca insula e ancorată în mod corespunzător pentru ca sa nu fie luati de vânt si dusi in  Bolivia peste noapte. Trebuie sa-si reconstruiasca complet casele o dată pe an. Trebuie sa se protejeze de riscul acut de reumatism. Trebuie sa lucreze pentru a avea ce sa puna pe masa in fiecare zi. Pentru a-si creşte copii. Pentru a-i trimite la şcoală pe continent. Pentru a menţine relaţii bune unii cu ceilalti. Pentru a zâmbi tot timpul. Pentru a glumi despre starea lor. Pentru a-ti da o imbratisare.

I-am întrebat dacă le place acolo. Ei au spus că le e greu. I-am întrebat de ce nu se muta. Ei au spus ca alţii au plecat, s-au mutat pe continent. Dar ei au trait in felul asta de sute de ani … unde sa mearga? Ce ar face? Nu ştiu cum să trăiască intr-un alt mod.

“E in cultura lor” Elias, şoferul nostru de barca, ne-a spus cu eternu-i zâmbet bland. “E asa cum este pentru ei. E viata lor!”