In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Singapore a fost sub ocupatie japoneza timp de 3 ani. Perioada a fost absolut crunta pentru singaporezi, in special pentru cei de rasa chineza si in special pentru fetele tinere (din motive ce se subinteleg). Pentru ca ura japonezilor a fost indreptata in principal inspre chinezi, celelalte doua rase (malay si indian) nu au fost la fel de persecutate – asta nu inseamna insa ca pentru ei a fost feerie; si ei au locuit in transee si sub pamant perioade la fel de lungi de timp.

Acum ceva vreme a fost construit in Singapore un muzeu dedicat acestei perioade, muzeul ocupatiei japoneze. Din cand in cand grupuri de tineri japonezi vin aici, viziteaza muzeul si apoi plang cum nu au plans vreodata pentru ca este pentru prima data cand afla despre atrocitatile comise de stramosii lor. Japonezii au un stil interesant de a scrie cartile de istorie: din imaginatie. Nu sunt mentionate nicaieri multe dintre evenimentele si modul de implicare al soldatilor japonezi in tarile asiatice in timpul razboiului. Si sunt inca dintre singaporezi ce gasesc greu sa ii ierte pentru asta…

Ieri am fost la un centru special, si anume un centru unde sunt gazduiti fostii bolnavi de lepra din timpul celui de al doilea razboi mondial. Initial au fost foarte multi, acum au mai ramas 60. Evident sunt toti la varste inaintate… si se sting pe zi ce trece. A fost pentru prima data cand am venit in contact cu oameni ce au avut efectiv boala aceasta – pana acum cuvantul “lepra” era pentru mine un concept vechi si indepartat ce imi parea ca nu ma poate atinge.

Ieri insa am vazut oameni atinsi de boala asta teribila ce si-a lasat amprenta intr-un mod cumplit asupra aproximativ doua milioane de oameni peste tot in lume. Oameni ce si-au pierdut nu demnitatea, nu mandria, nu obrazul, nu frumusetea, nu slujba, nu familia, nu casa, nu calul si caruta… ci toate acestea la un loc, si in plus si-au pierdut ceva mult mai de pret: si-au pierdut parti din ei, bucati din corpul lor… si-au pierdut maini, si degete, si ochi.

Cu toate astea, oamenii respectivi au reusit sa isi pastreze un lucru nealterat: zambetul! Dupa ani de durere si chin, zeci de ani de “handicap”, oamenii acestia inca gasesc motive de a zambi in fiecare zi.

M-am gandit ieri la noi, majoritatea oamenilor lumii. Ce facem noi in fiecare zi? Ne plangem, vedem mereu ceea ce nu avem, ne gandim doar la ceea ce ne lipseste… fara sa realizam ca simplul fapt ca ne avem corpul intreg este deja o binecuvantare, si un adevarat motiv de bucurie in fiecare zi. In fiecare zi!