Indonezia este cel mai mare arhipeleag al lumii, cu peste 17.500 de insule. Dintre acestea majoritatea sunt nelocuite/ibile, iar cele locuite (6.000) variaza mult in dimensiune, dezvoltare si notorietate.
Insula Bali este una dintre cele mai faimoase insule indoneziene si probabil e cea mai indragita de turisti. Cu toata aversiunea mea fata de locuri foarte turistice am decis ca e mult prea atractiva pentru a o evita, astfel ca intr-o zi de duminica am decis sa-mi cumpar un bilet in directia Bali… pentru a doua zi.
Astfel ca luni la ora 6.20am, impreuna cu alti 18 pasageri, m-am urcat la bordul avionului cu capacitate de 200 de locuri pregatita sufleteste (si cam atat cu pregateala) pentru ceea ce urma sa fie aventura Bali. Ne-am ridicat in nori si am intrat full speed in niste nori de furtuna, ce au facut sa tremure bietul avion aproape mai tare decat tremurau bietele noastre sufletele la impactul cu turbulentele. Din fericire nu a durat prea mult si apoi am putut sa ne bucuram in voie de imaginile “when the ocean meets the sky” ce te lasa cu respiratia taiata de fiecare data.
Dupa 3 ore am aterizat pe minunata insula si am simtit instantaneu cum incepe sa se intample: am simtit cum incep sa ma indragostesc de Bali!
Un taxi si 15 minute mai tarziu eram la o “agentie de autocare”, asteptandu-mi masinuta sa ma duca la destinatia nr 1: Ubud – o localitate ce se doreste a fi deosebit de bogata in activitati artistice si culturale. Asteptarea am facut-o plimbadu-ma de sus in jos pe straduta respectiva si atunci am facut pentru prima data cunostinta cu balinezul de rand: definitia cuvantului “prietenos”.
In acea jumatate de ora m-au oprit o duzina de persoane sa ma intrebe de unde sunt, cum ma cheama, si sa-mi faca diverse complimente (China deja-vu). De multe ori conversatia incepea cu intentia de a-mi vinde ceva, dar de indata ce explicam foarte clar ca nu doresc sa cumpar, discutia lua un alt ton si oamenii vroiau doar sa vorbeasca cu mine… si atat.
Plina de euforie saltam in voie pe caldaram, cand ochiul meu drept a perceput ceva miscare pe langa bordura, la dreapta mea. E deja bine cunoscut faptul ca dispretul meu fata de sobolani e vecin cu fobia fata de aceste creaturi rozatoare, asa ca intreg corpul mi s-a incordat, in timp ce mintea incerca pe de o parte sa il calmeze si pe de alta se ruga ca animalul sa se evapore sau sa cada urgent intr-o gura de canal, undeva in fundul pamantului.
Spre deosebire de alti sobolani pe care i-am cunsocut, cei din Bali cred ca sunt obisnuiti cu oamenii pentru ca nu par deloc a fi fricosi, astfel ca prietenul meu se plimba paralel cu mine cu totul nestingherit. Incordarea mea a atins aproape cote maxime, cand creatura in sfarsit a disparut… pentru cateva secunde. Dar acesta nu a fost sfarsitul, pentru ca ce s-a gandit micul nenorocit? De ce sa nu traverseze el strada exact prin fata mea? De ce sa nu se strecoare printre picioarele mele si sa fie la milimetri distanta de a simti amprenta papucului meu? De ce sa nu ma vada sarind si urland ca o disperata, cu inima gata sa-mi sara din piept? De ce sa nu?
Doua ore dupa fericitul incident m-am impleticit afara din minibusul ce ma dusese la destinatie (Ubud) si imediat m-a intampinat un balinez zambitor (oups, pleonasm!) sa ma intrebe daca am nevoie de cazare. Dupa 5 minute de tras sufletul eram pe scooterul individului, cu vantul in plete si soarele-n priviri (si ce soare, si ce vant!). M-am indragostit pe loc de camera pe care mi-a aratat-o, la etajul 1 al unei case cu vedere inspre o plantatie de orez si cu o terasa cat o sufragerie de bloc comunist.
Restul zilei l-am petrecut conversand cu localnicii si admirand cateva sute de maimute jucause, dar crizate – un vis pe care il aveam din copilarie (sa vad maimutele jucause, nu crizate), cand tot ce imi doream mai mult pe lume era ca ai mei parinti sa-mi cumpere o maimuta pe post de animal de companie. Apoi am implinit 7 ani, dar fascinatia pentru primate a ramas la fel de vie…