In a 9a zi a mea aici am aflat ca incepand cu a 10a voi avea o vacanta de 7 zile, pentru ca elevii trebuiau sa se intoarca la licee si sa aplice pentru universitate. Dupa modelul traditional, chestia asta nu s-a stiut dinainte, ci a fost hotarata de pe o zi pe alta.
Asa ca marti, 24 Iunie, am aflat despre zilele libere si am hotarat pe
moment sa plec in Shanghai. Singura. Am cautat hostel pe net si apoi am apelat la bunavointa lui Sophie, care m-a ajutat cu rezervarea si cu o serie de biletelete scrise cu caractere chinezesti, de genul “Pana la gara va rog. Multumesc”; “As dori un bilet spre Shangahi”; “Nu mananc carne”; “Cat costa?”; “Ooooo, prea scump” :))). Inarmata fiind doar cu biletelele si cu numarul lui Sophie in telefon, am pornit, recunosc, cu inima putin stransa, inspre Shanghai. In taxi in drum spre gara ma gandeam daca am luat o decizie inteleapta sa ma aventurez cu chineza mea foarte saraca singura intr-un oras de marimea Romaniei. Cand am ajuns la gara indoielile mi s-au accentuat, realizand eu cu surprindere ca gara era de marimea unui aeroport , si toate semnele si afisajele erau in caractere chinezesti, nici macar in Pinyin (chineza in caractere latine) ca sa pot macar sa citesc “Shanghai” pe undeva. Am intrat intr-o sala imensa unde m-am prins ca se vindeau bilete, si m-am asezat la o coada cu vreo 50 de oameni. Erau 32 de ghisee, si la fiecare erau cel putin 50 de oameni, asa ca ma aflam intr-o incapere cu cel putin 1500 de persoane. Un sentimentul destul de nefamiliar, de altfel.
anumit ghiseu pentru un anumit tren sau oras, asa ca m-am asezat la unul oarecare. Stand acolo la coada am vazut doi straini asteptand la ghiseul de langa, si cum m-au depistat au venit la mine sa ma intrebe daca stiu daca e cumva vreo regula cu ghiseele. Aveau aceeasi dilema ca si mine. Am ajuns intr-un final sa cumpar biletul, se pare ca toate ghiseele erau universale (Doamne ajuta!) si apoi provocarea s-a ivit cand a fost vorba sa gasesc peronul. Nici cea mai vaga idee in ce directie sa o iau… m-am dus la prietenii mei de la ghiseul de langa, iar ei intrasera in vorba cu un localnic, asa ca m-a ajutat individul si pe mine sa urc in trenul potrivit. Era ceva rapid/intercity ce arata superb, foarte modern si curat (datorita Jocurilor Olimpice care urmau a incepe peste cateva saptamani s-au introdus tot felul de trenuri si autobuze noi si super moderne). M-am asezat la locul meu, iar vagonul s-a umplut repede… si atunci au inceput eforturile mele sustinute de a intra intr-o stare de zen, pentru ca altfel greu as fi supravietuit calatoriei.De ce? Ei bine, dupa cum am mai mentionat pe undeva, chinezii sunt oameni foarte galagiosi in public. Adica ei trebuie sa se faca auziti si remarcati in orice fel. Dintre cele experimentate de mine in tren:
– pe primul loc, vorbitul cu vecinul de scaun astfel incat tot vagonul sa stie despre ce e vorba
– vorbitul la mobil de parca persoana de la celalat capat al “firului” e la celalat capat al lumii (asta se mai aude si la noi la cate un badea, dar aici toata lumea urla cand vorbeste la telefon)
– mancatul de seminte – am ramas socata de acaesta priveliste, pentru ca trenul era intr-adevar impecabil! Si la noi se scuipa seminte in personal, dar totusi nu in Intecity. Erau doua femei cu trei fetite si au pocnit la seminte tot drumul, dar in momentul in care am parasit trenul m-am uitat in urma si n-am vazut urma de coji de seminte pe jos… la asta chiar nu ma asteptam, recunosc.
– ascultat melodii pe telefonul mobil la maxim – ce casti, pentru ce sa folosesti casti cand poti sa imbucuri intreg vagonul cu soundtrackul de la ultima telenovela chinezeasca?
– jucat jocuri pe telefon cu volumul la maxim – oamenii dragii de ei fac lucrul asta cu atata bucurie si inocenta, incat uitandu-te la nevinovatia de pe chipurile lor parca ti se mai atenueaza din impulsul puternic de a le da cu ceva-n cap
– sforait – asta nu cred ca e la ordinea zilei totusi, pentru ca si cei din jur erau mirati. Dar asa sforaituri nu cred ca am auzit vreodata… tipul era chiar in spatele meu si ziceai ca era un monstru ce se pregatea sa devoreze vreo 10 copii, asa de urat si tare putea sa se manifeste. Oamenii se intorceau sa se uite in directia lui, si cand dadeau cu ochii de mine zambeau jenati, parca cerandu-si scuze in locul lui.
Asa ca a trebuit sa fac fata acestei poluari fonice timp de doua ore cat ne-a luat sa ajungem in Shanghai. In plus de asta a trebuit sa raspund la toate toate privirile curioase si “Hello” – urile entuziasmate adresate de catre cei din vagon. Dragute de tot, de altfel 🙂
Citindu-ti posturile (le-am luat la rand) replonjez in propriile amintiri. Mie mi s-a intamplat oarecum contrariul. In Iran oamenii sunt foarte retinuti in public, partial din cauza impunerilor regimului, partial pentru ca sunt civilizati. Deci Doamne fereste sa vorbesti mai tare sau sa vociferezi, sa razi in hohote intr-un aeroport sau avion care constituie si un spatiu restrans. Toata lumea se intoarce spre tine si te priveste cu o mirare simpatica de la inaltimea elegantei cu care se comporta ei.