Ideea unei mici excursii in Malaezia ne-a venit in urma cu doua luni, cand am aflat ca Raj are familie acolo. Atunci l-am “anuntat” ca mergem in Malaezia. Daca la inceput am fost un grup de vreo cinci-sase, pana la data plecarii am ramas doar eu si Raj; desigur ca el a tot incercat sa se eschiveze, pana i-am spus ca tu faci ce vrei, eu tot ma duc. Cand s-a convins ca intr-adevar sunt in stare de asta s-a panicat foarte tare, asa ca mai mult de nevoie si-a facut bagajelul si, intr-o dimineata frumoasa de sfarsit de aprilie, am pornit la drum.

Nu am vrut sa ajung in Kuala Lumpur (sau KL cum ii spun ei pe-aici) in varianta “turist”, adica sa ma urc intr-un autocar luxos in Singapore si sa ma dau jos in KL dupa patru ore de admirat Malaezia din confortul unui scaun pufos. In schimb am ales varianta hard core, varianta pe care o aleg localnicii. Inainte sa plecam, partenerul de business a lui Raj (un tip la 55 de ani pe nume Rama, un om cu totul nemaipomenit) mi-a tinut o cuvantare despre cum sa-mi tin banii si ce sa fac/sa nu fac, ce sa mananc/sa nu mananc, ce sa fac la vama daca imi cer bani (a.k.a. mita), mi-a dat nr lui de telefon pentru cazul in care Raj o sa ma piarda pe acolo, si cred ca dupa ce am plecat s-a dus la templu sa spuna cateva rugaciuni pentru mine. Toate astea pentru ca nu avea incredere ca Raj se poate descurca intr-o tara straina. Ultima data cand Raj a fost in Malaezia a fost acum 15 ani, si Rama chiar era disperat si se baza pe faptul ca eu nu o sa-l pierd pe Raj, nu invers. Intr-un final am plecat din Singapore, pe la 11 dimineata. Am luat un autobuz pana la vama, am trecut cu bine (nu mi-a cerut nimeni mita) si de acolo cu acelasi autobuz am ajuns in cea mai apropiata localitate din Malaezia, Johor Bahru, locul unde singaporezii se duc la cumparaturi pentru ca e mult mai ieftin decat Singapore. Sau cel putin era pana s-au prins malaezienii si-au ridcat preturile fantastic de mult.

Am ajuns acolo si-am zis sa facem o plimbare de jumatate de ora sa vedem ce e in zona, inainte sa ne continuam drumul spre KL. Dupa 10 minute de umblat s-a pornit din senin cea mai puternica ploaie la care am asistat vreodata. In 3 minute apa imi era pana la glezne si umblam ca intr-un rau pe strada. Nu-mi venea sa cred, aveam o singura umbrela si in decurs de 5 minute am fost amandoi uzi pana la piele. Cu toate astea radeam din toata inima si ma bucuram ca un copil de situatie – intotdeauna am stiut ca imi place ploaia, dar niciodata nu mi-am dat seama cat de mult.

Am ajuns intr-un final la “autogara” de unde urma sa luam urmatorul autocar. Cum funtioneaza lucrurile: sunt autocare ce merg in toate directiile la ore mai mult sau mai putin fixe, dar biletele nu le iei de la sofer direct, ci de la diversi intermediari care sunt vesnic acolo si fac ceva ciubuc din aceasta intermediere. Asa ca de indata ce vad un turist sar pe el sa-i vanda bilete. Sunt zeci de astfel de indivizi, si trebuie sa te perinzi pe acolo sa vezi care e cel mai avantajos pret. Ne-am luat inima in dinti si ne-am indreptat inspre locul cu pricina, unde evident ca am fost depistati de la distanta si au inceput unii si altii sa sara pe noi ca sacalii, intrebandu-ne in disperare unde mergem. In general le spuneam unde, ei ne ziceau pretul, iar noi multumeam si ziceam ca mergem sa luam pranzul si ne intoarcem. Si functiona. Dar a fost un anumit individ cu care nu a functionat. Tipul s-a tinut dupa noi ca scaiul si nu-i tacea gura o secunda, turuia intr-una si vorbea tare si repede, era ca o caseta din aia dereglata care repeta intr-un acelasi si acelasi lucru. Primele trei minute a fost suportabil, dar de la o vreme a devenit atat de enervant incat am avut un impuls puternic sa ma intorc inspre el si sa-i urlu in urechea stanga “Dude, will you shut up already, don’t you get that we just don’t want it???”. Norocul a facut sa nu fie nevoie, pentru ca spre binele lui, omul a incetat la timp. Intr-un final am luat bilet, ne-am urcat intr-un autocar si am inceput drumul de patru ore pana la urmatoarea destinatie: Seramban.

Inca uzi leoarca, ne-am urcat in autocarul puternic climatizat si am tremurat din toate incheieturile aproape intregul drum pana la destinatie. Eu nu aveam idee unde mergem si care era planul, pentru ca Raj s-a ocupat de toata treaba asta (sau cel putin asa credeam eu). Am ajuns in Seramban fara incidente majore pe la ora sase seara. Aici trebuia sa ne intampine un nepot de-al lui Rama pe nume VJ si sa ne duca la matusa lui Raj, undeva in afara KL. Numai ca nepotul asta credea ca ajungem acolo pe 2-3 dupa-masa, asa ca venit dupa noi la ora aia si pentru ca nu ne-a gasit, a plecat inapoi acasa, undeva la o ora departare. O lipsa de comunicare pe care am reusit sa o rezolvam dupa ce ne-am luat o teapa cu o cartela pe care n-am reusit s-o facem sa functioneze, dupa ce am incercat vreo 20 (si nu exagerez!!!) de telefoane publice defecte, si in sfarsit am gasit unul ce ne-a inghitit o gramada de monede pana sa ne spuna nepotul lui Rama sa luam un alt autobuz pana intr-o alta localitate de unde urma sa ne recupereze. Asa ca am asteptat cuminti busul respectiv, a venit, pe el scria fumos numele localitatii, ne-am urcat, am platit biletul si apoi soferul ne-a spus ca pentru a ajunge acolo trebuie de fapt sa coboram la un moment dat si sa luam un alt bus. “Dude, scrie fix aici ca mergi la destinatie”. “Nu, trebuie sa schimbati busul”. Mda, ok, pana la urma nu era ca si cum aveam de ales… Dupa o ora in busul respectiv, soferul ne-a facut semn ca am ajuns la statia unde trebuie sa coboram si sa schimbam.

Era deja intuneric, vreo 8 seara. M-am uitat pe fereastra si mi s-au inmuiat picioarele; era o statie in plin camp, singura lumina din jur venind de la o “cafenea” pe marginea drumului, unde o sleahta de barbati beau ceai.. sau bere… sau alte cele. Am intrebat daca sigur aici e, ne-a facut semn ca da, si am coborat ca sa vedem urmatorul mijloc de transport: un fel de microbuz din acela galben de prin 1700 primavara, ce se folosea pentru transportul copiilor la scoala. Mic si intr-o stare jalnica, ma intrebam daca o sa si porneasca. Dupa ce ne-am asigurat ca era ceea ca cautam, am platit un alt bilet si am urcat in vehiculul in care mai erau doar 2 pasageri: doua femei, localnice. Ne-am amuzat cinci minute de starea jalnica in care se afla bietul microbuz, am facut niste poze spre mirarea localnicelor, si apoi am asteptat cuminti. Si am asteptat. Si am asteptat. Si soferul nu mai venea. Pana la urma ne-am dat seama ca asteapta sa se umple microbuzul, asa ca am incercat sa-l sunam pe VJ sa-l intrebam unde exact ne dam jos, si sa jucam putin teatru sa dam impresia ca suntem asteptati de cineva, nu suntem singuri pe lume. Am rugat un localnic sa ne imprumute telefonul, iar el a fost un super dragut si ne-a ajutata fara probleme. Intre timp a inceput sa ploua puternic, si intr-un final microbuzul s-a umplut… de muncitori tailandezi. Am inghitit in sec si am pornit la drum, iar la urmatoarea statie cele doua femei au coborat. Asa ca privelistea era urmatoarea: ora noua, intuneric afara, furtuna, eu singura femeie si alba pe deasupra intr-un microbuz gata sa se dezmembreze, plin cu muncitori tailandezi, pe drumuri de campie in Malaezia. Ploaia imi batea in fata si imi intra in ochi, pentru ca desigur ca geamurile nu se inchideau, iar eu savuram din plin intunericul de afara si zumzetul din fundal. Raj mi-a spus ca a auzit de cateva ori cuvantul “ang moh”, ce inseamna “strain” (de fapt “red hair”, adica “alb”)… ma intreb despre cine vorbeau.

Dupa 45 de minute soferul ne-a anuntat ca am ajuns la destinatie, si dupa inca 10 minute eram in Hyundai-ul lui VJ, cu inima usoara si cu un profund sentiment de recunostinta pentru omul asta pe care il vedem pentru prima data in viata. Ne-am oprit sa bem un ceai, si prima propozitie pe care mi-a adresat-o VJ a fost “How on earth did you have the courage to come to KL with this idiot? Look at him, he came all the way to Malaysia wearing lady slippers!!”. Si asta nu e o gluma – Raj chiar purta slapi de dama, pentru ca Mumtaz l-a calcat intr-o zi pe papuci si i-a rupt, asa ca i-a cumparat prima pereche pe care au gasit-o. S-a intamplat sa fie papuci de dama, negri, superbi de altfel, cu o floare imensa pe care Raj nu a vrut sa o dea jos din respect pentru Mumzi. Asa ca ii poarta si acum asa. Lui nu-i pasa, dar cei ce-l intalnesc se uita de doua ori crucis, si unii si-ar face si cuce daca ar fi crestini. La un moment dat pe VJ l-a sunat sotia, si l-am auzit spunand: “Yes, i found them, we’re now having tea. I cannot imagine how the white girl trusted him to come with him to Malaysia”. Ne-am amuzat pe treaba asta intreaga seara.

Apoi VJ ne-a spus ca vrea sa ne arate KL by night, asa ca ne-a plimbat prin oras, ne-a aratat locurile semnificative, ne-am pozat cu Turnurile Petronas (cele mai inalte turnuri din lume, ce noaptea arata absolut superb) si apoi am mers la un restaurant vegetarian grozav pentru o cina tarzie. VJ nu ne-a lasat sa platim nimic din toate astea, si apoi ne-a dus sa ne gaseasca un loc de cazare pentru noaptea respectiva, pentru ca era prea tarziu sa mergem la matusa lui Raj la miezul noptii. Ne-a dus intr-o zona centrala plina de hoteluri si hosteluri, unde noi am cautat ceva mai pentru bugetul nostru. Initial am intrat intr-un fel de Backpackers Inn ce parea ok, dar lui Raj nu i-a placut pentru ca nu avea baie in camera. Asa ca am petrecut urmatoarea ora plimbandu-ne in cerc si evident ca am ajuns sa stam in primul loc pe care l-am vazut. Chiar si fara baia in camera. Intre timp am vazut niste locuri cu chiriasi neplatitori (a.k.a. gandaci) si Raj are fobie de gandaci, apoi la un moment dat ne-a taiat calea un sobolan imens si eu am fobie de sobolani, asa ca pe la ora doua cand am ajuns sa ne punem fiecare in pat eram rupti de oboseala dupa o zi luuunga, si terifiati fiecare de imaginile cu fobiile proprii.