|
Duminică, 13 Iulie 2008 00:00 |
|
In ziua in care l-am intalnit pe Victor pe strada, tot povestind m-a intrebat ce religie am si mi-a spus ca in fiecare duminica este o slujba religioasa in limba engleza la o biserica crestina aici, si ca sunt mai multi straini acolo pe care poate mi-ar face placere sa-i cunosc. Apropos, aici ei nu par sa faca distinctie intre multele religii crestine, asa ca pentru ei catolic, baptist, protestant, anglican, pendicostal, metodist, toate sunt in aceeasi oala, si anume esti crestin. De ortodoxism nici n-au auzit si habar nu au cum a inceput crestinismul si cum s-au desprins diversele ramuri - ei au inceput sa fie convertiti de tot felul de pastori de prin anglia/america, asa ca acei pastori au venit cu propria religie si i-au spus crestinism, fie ca au fost metodisti iehovisti baptisti romano/greco catolici sau orice alta aripioara crestina. Momentan sunt 21 de milioane de crestini in China. Restul sunt budisti, confucianisti, taoisti si pe ici colo cate un musulman sau hindus. Dar majoritatea sunt atei pentru ca deh, doara guvernul e ateu asa ca oficial nici o religie nu e recunoscuta de guvern. De asta crestinii din afara Chinei au impresia ca guvernul ii asupreste pe crestinii de aici si nu le da voie sa aiba biserici s.a.m.d. Dar nu e chiar asa... O chestie draguta e ca in scoli li se preda doar evolutionismul, nu si creationismul. Deci ca sa afle si altceva in afara de teroria lui Darwin trebuie sa caute ei insisi pe internet. Ceea ce nu se prea intampla pentru ca sunt atat de supra solicitati si sub atata stres si presiune la scoala incat nu au timp de nimic altceva.
Duminica urmatoare eram in curtea bisericii St George asteptandu-l pe Victor (clar m-as fi dus la orice biserica/templu/moschee m-ar fi chemat). Am vazut vreo 2-3 straini pe-acolo dar nu am intrat in vorba. Cand a venit Victor m-a prezentat unei alte prietene, Emily, si unui tip Michael la vreo 55 de ani ce e din UK dar s-a mutat in China acum 4 ani si s-a casatorit cu o chinezoaica. Am intrat in biserica ce e practic o cladire cum sunt la noi bisericile baptiste, dar apoi am aflat ca de fapt e biserica catolica. Am primit niste hartii cu programul pe ziua respectiva si ne-am asezat cuminti pe o banca. A inceput ceremonia si am aflat ca pentru ca nu exista preot catolic aici, au doar diverse persoane care vin si citesc din Biblie si mai dau cate-o pilda din intelepciunea proprie. Si in plus au un cor ce canta diverse cantece bisericesti. Dupa vreo 10 minute, cand numai ce incepusem sa ma relaxez cat de cat, o aud pe tipa ce conducea ceremonia spunand: "si acum sa-i intampinam cum se cuvine pe cei care se afla aici pentru prima data". Ooooooups!! Eram in mijlocul unui rand la jumatatea incaperii, asa ca primul gand care mi-a trecut prin minte, si anume "FUGI !!!!", s-a dovedit imediat nerealizabil. Apoi am contemplat sa fac repede o gaura in pamant sa scap pe acolo, dar cand m-am uitat la podea mi-am dat seama ca stiau ei ce stiau cand au constuit-o - parea a fi din marmura, nu din lemn! Asa ca am inghitit in sec, m-am uitat la Emily, care entuziasmata imi facea semne disperate sa ma ridic in picioare, si peste 30 de secunde explicam lumii la microfon cine sunt si ce caut acolo. Si o biserica plina de chinezi se uitau la mine cu zambetul pana la urechi. La sfarsit au aplaudat si au inceput cu "welcome, welcome!!" si din alea.
"Slujba" a tinut cam o ora jumate, dupa care s-au servit bauturi si biscuiti, si apoi Michael ne-a invitat la pranz la un restaurant corean vis-a-vis de biserica. Ne-am adunat 14 oameni: un cuplu englez, un canadian, eu si Michael + 9 chinezi ce vorbeau engleza mai mult sau mai putin. Am petrecut vreo 3 ore acolo delectandu-ne cu delicatesele coreene ce au fost gatite direct pe masa noastra, am povestit, am ras si mai spre sfarsit ce s-a gandit Michael, ia sa cante fiecare cate ceva ca sa ne aratam aprecierea pentru ca ne aflam impreuna la masa aceea intre prieteni si-asa si pe dincolo. Hmm... double oooups!!! Eu de cantat nu pot nici vorba sa cant de una singura asa in plen, asa ca asta pentru mine a fost un oups mult mai mare decat primul. Cu atat mai mult cu cat pe bune nu-mi venea in cap nici o melodie pe care as fi putut sa o cant, si sa fi vrut. Cei dinaintea mea cantasera fie ceva melodie chinezeasca de "bine-ati venit la noi in urbe", fie ceva cantec bisericesc de "multumimu-ti Doamne ca suntem aici impreuna". Asa ca nici "Hai paharel" si nici "Girls just wanna have fun" nu imi pareau alegeri prea inspirate. Si ca sa fie treaba treaba, Michael mai si inregistra chestia asta. Ufff, incepusem deja sa transpir pentru ca se apropia vertiginos randul meu la performat, asa ca atunci cand Michael a venit in dreptul meu si a zis "and now our beautiful lady", am reusit cu greu sa ma scot apeland la umor, la dat frumos din gene si la zambit cat mai larg: "yes, the beautiful lady who really CANNOT sing" si vreo alte 2-3 explicatii. Cu toate ca am fost pana la urma singura care nu a cantat, cred ca a fost totusi inspre binele tuturor! Hmmm, desi drept ii ca am asistat la niste cantari ce mi-au zgariat cu dalta auzul fin, asa ca oricat de dezastruos as fi cantat nu cred ca ar fi fost chiar asa iesit din comun :)).
|
|
|
Miercuri, 09 Iulie 2008 00:00 |
O chestie foarte misto legata de cumparaturi sunt preturile. Chinezii sunt in general niste oameni foarte superstitiosi, chiar fooooooarte superstitiosi. Una dintre superstitii se leaga de cifra 8, pentru ca in chineza pronuntia acestei cifre e similara cu cea a cuvantului "prosperitate". Asa ca cifra 8 e considerata norocoasa si o folosesc peste tot. Atunci cand isi creaza o adresa de email vor adauga cat mai multe 8uri, atunci cand isi aleg numarul de telefon vor opta pentru cel cu cele mai multe 8-uri s.a.m.d. In acelasi timp, oamenii sunt dispusi sa plateasca mai mult pentru diferite obiecte daca au cifra 8 in compozitie. Astfel ca vor plati un pret fenomenal pentru o masina ce are numarul de inmatriculare 888 sau pentru apartamentul nr 8, in blocul nr 8, de pe a 8a strada de la drumul principal.
Preturile in general se termina in 8, dar asta nu inseamna ca asta e cu adevarat pretul obiectului respectiv. Mi s-a intamplat nu o data sa vad un pret de 58 pe ceva si cand sa platesc sa ma taxeze 52, sau sa scrie 68 si sa platesc 60.
Mersul la cumparaturi e mereu o experienta! Pentru ca aici negocierea e lege; pentru chinezi e o arta, o placere, asta le face viata interesanta. Se zice ca daca esti de acord sa platesti pretul oferit din prima, fara sa negociezi, le rapesti toata placerea de a vinde. Asta citisem inainte sa vin, dar habar n-am avut in ce masura. Asta pana cand am mers la cumparaturi cu Elen, care e deja veterana, e aici de 3 luni.
Am mers intr-o zona cu obiecte de arta, tot felul de picturi, evantaie, lucraturi de matase si alte cele. Elen a vrut sa cumpere o sticluta pictata pe interior (o chestie foarte traditionala aici) pe care vanzatorul i-a oferit-o la 580 RMB (cam 58 euro). Elen a zis nu, si a sugerat pretul ei: 300. Toata conversatia asta se facea prin intermediul unui calculator de buzunar, ea scria un pret, el il stergea si scria altul, ea il stergea si scria altul si tot asa. Cand Elen a scris 300 prima oara vanzatorul a facut o fata si a avut o reactie de parca Elen ar fi innebunit, cum adica sa-i dea cu 300? A facut o mica scena si apoi a scris 540 pe calculator. Elen a sters si a scris din nou 300. Vanzatorul, si mai jignit, a inceput sa vorbeasca in chineza si probabil ne spunea ca e o opera de arta, o chestie valoroasa, nu orice. Si a scris 480. Elen din nou 300. Cand a vazut, vanzatorul a oftat din strafundul sufletului, a dat din cap, s-a vaitat, a oftat din nou... si a scris 400. Elen a dat din umeri si a scris 300. Of of of, vanzatorul iar s-a vaitat, iar a dat din cap, iar a vorbit un minut cu noi in chineza, iar a oftat... si a scris ceea ce ni s-a parut din gesturi a fi ultimul lui pret: 320. Elen a acceptat. Si eu am ramas cu gura cascata, neputand pricepe ce tocmai s-a intamplat si cum de la 580 a ajuns sa cumpere obiectul cu 320. Aproape jumate de pret!!!
Asta totusi a fost nimic comparativ cu micul tablouas de matase pentru care ni s-a cerut 280 RMB pe bucata si am ajuns sa cumparam 3 bucati pentru 120 RMB (adica 40RMB pe bucata, 1/7 din pretul initial!!). Absolut incredibil.... atunci am aflat ca poti sa oferi sume ce ti se par nesimtit de mici deoarece pentru ei pretul de cumparare e foarte mic oricum, si initial isi incearca norocul pentru ca esti strain - de ce sa nu faca si ei un ban cinstit daca le iese? Dar pana la urma sunt de acord sa ti-l ofere un pret cu mult mult mai mic decat cel oferit initial.
Negocierea de genul asta nu are loc doar la "piata", ci si in magazine - nu in marile mall-uri, dar in magazinele ce le intalnesti pe strada poti mereu sa negociezi. Eu am aflat asta destul de tarziu, cand ma aflam intr-un magazin unde nu ma puteam intelege cu vanzatoarea si m-au ajutat doua tinere ce vorbeau engleza. Au stat cu mine acolo vreo jumatate de ora si au negociat ceea ce am cumparat la mai putin de jumatate din pretul initial. Desigur ca mai apoi cand am fost de una singura n-am obtinut niciodata mai mult de 20% discount. In general mi se oferea 8% :).
|
|
Duminică, 06 Iulie 2008 00:00 |
|
Am iesit intr-o zi la plimbare. La un moment dat m-am oprit sa fac o poza unui restaurant ce parea mai interesant (a se citi "destul de dubios"), si in timp ce ma chinuiam sa gasesc unghiul perfect am auzit o voce din spate: "May i help you take a picture?". M-am intors si era un individ la vreo 30+ ani, foarte zambitor si binevoitor. Am intrat in vorba si reactia lui la "I'm from Romania" a fost "aaaaa, Romania is great country, great country". Nu e pentru prima data cand mi se spune chestia asta, dar in general primesc reactia asta de la oamenii peste 40 de ani; ei spun ca Romania e/a fost similara cu China, si ca pe vremea cand erau tineri vedeau multe filme romanesti la TV ce promovau aceasta tara minunata.
No comment.
Am aflat ca are un prieten neamt ce are ceva business la Galati si ca el insusi are din cand in cand intalniri cu oficiali romani in China. La nici doua minute dupa ce am inceput sa povestim desigur ca inevitabilul "here, this is my business card" s-a intamplat, asa ca am schimbat carti de vizita si am continuat sa povestim. E foarte amuzant pentru mine sa vad cum lucrurile pe care le-am invatat la cursul de management comparat despre diferentele culturale chiar asa sunt in realitate. Adica de cate ori am citit inainte in carti ca asiaticii tin cartea de vizita cu ambele maini atunci cand o ofera cuiva, de fiecare data m-am intrebat daca o fi pe bune chestia asta si mi se parea chiar foarte ciudat. Dar da, intr-adevar asa e, cand oferi o carte de vizita trebuie sa o tii cu ambele maini. Nu am intrebat de ce, dar cred ca devine destul de evident atunci cand ti se ofera o carte de vizita in felul asta. Chiar ai impresia ca persoana respectiva vrea sa ti-o ofere pentru ca asa vrea ea si nu pentru ca trebuie, ai impresia ca in acel moment este dedicat trup si suflet acelei actiuni - asta pentru ca isi foloseste ambele maini in scopul asta (deci nu isi poate folosi cealalta mana sa manance seminte sau sa se scarpine in crestet) si te priveste in ochi cand ti-o da. E o dovada de respect profund si se simte diferenta extraodinar de tare. Cand un strain imi ofera o carte de vizita aici, de cele mai multe ori ma simt intr-un fel neimportanta pentru acea persoana, pentru ca gestul de a o pasa asa cu o mana pare intr-adevar o mare lipsa de respect... dar nu mi-am dat seama de asta pana nu am vazut "the asian way".
Obiceiul asta nu e legat numai de carti de vizita, ci de orice fel de hartie (restul de bani la magazin, un pliant etc) si chiar alte obiecte, cum ar fi farfurii atunci cand esti la masa sau boluri cu mancare. E atata gratie in modul in care isi paseaza diferite obiecte (atunci cand vor sa-si arate in mod special respectul catre cineva) incat e o adevarata placere sa te uiti la ei...
Revenind, Victor (caci asa in cheama pe individ) se indrepta inspre magazinul de lenjerie proaspat deschis de prietena lui, care era chiar peste drum de unde ma oprisem eu. Asa ca am traversat sa imi fie prezentata prietena si magazinul, cu o promisiune de reducere considerabila daca m-as gandi sa trec intr-o zi sa cumpar ceva de acolo (hehehe). Inspectand eu magazinul am vazut tot felul de postere pentru reclama la magazin, si pe toate aceste postere erau fete caucaziene, nu asiatice. Asa ca intrigata l-am intrebat de ce nu folosesc poze cu chinezoaice, pentru ca doar suntem in China. Iar el mi-a spus ca ei, chinezii, au o pasiune pentru modelul european si ca idealul lor de frumusete este: ochi mari, nas ascutit, gura mica si par balai - "just like you" :))). Asa ca atunci am inteles de ce toata lumea se mira atat de ochii, nasul, gura si parul meu.
 Mai este inca un lucru ce e asociat cu frumusetea la femei: pielea alba. Aici femeile sunt innebunite cu lucrul asta si actiunile lor de zi cu zi sunt indreptate inspre a-si face
pielea cat mai alba cu putinta. Umbrelele sunt mai frecvente in zilele cu soare decat in cele ploioase, iar atunci cand merg
pe bicicleta au niste maneci speciale pe care le poarta sau
un fel de pelerina micuta ce le acopera mainile. Si nelipsita e o palarie cu cozoroc lung sau un "parasolar" ce le acopera complet fata. E forte amuzant ca acest parasolar arata intr-un fel ca si masca folosita de sudorii nostri, e asa mare
si neagra si din plastic, si uneori vezi o domnisoara ce poarta o rochita si sandalute super finute avand in acelasi
timp ditamai masca de sudor pe fata. Culmea discrepantei si dizagreabilului, dar asta le asigura o fata cat mai alba asa ca sunt dispuse sa faca acest sacrificiu. In plus, masca respectiva le protejeaza de muste atunci cand merg pe bicicleta/scuter, asa ca are rol dublu =)).
Pe langa protectia de genul asta impotriva razelor UV, au o gramada de produse cosmetice special pentru "whitening". Geluri, creme, masti, lotiuni, toate cu efect de albire a fetei si corpului. Noi nu stim cum sa ne innegrim mai repede si cum vine primavara innebunim solarele, iar ele nu stiu cum sa se mentina cat mai albe cu putinta... talk about cultural differences!!
|
|
Marţi, 01 Iulie 2008 00:00 |
|
Hostelul la care m-am cazat era chiar in mjlocul lacului, pozitionare absolut superba, exact in mijlocul naturii. Din cate am inteles toata zona a intrat intr-un proiect al guvernului ce are ca scop transformarea locului in zona turistica: inainte vreme acolo erau doar cateva sate uitate de lume si super sarace, iar guvernul a dat oamenilor o caruta de bani sa-si modernizeze casele. Dar nu le-a dat bani sa le si intretina, asa ca majoritatea locuitorilor le-au inchiriat si s-au mutat la oras sa munceasca in fabrici si uzine. Iar in casele lor acum stau persoane ce lucreaza in Hangzhou si isi pot permite sa traiasca in Paradis. Chiria e foarte scumpa, cel putin 1000 euro pe luna, iar asta e absolut enorm pentru China.
Localnicii ce nu au plecat la oras si-au transformat casele in mici hosteluri sau restaurante cochete si traditionale - foarte faine de altfel, dar din pacate nu foarte multe. Asta pentru ca nici nu sunt foarte multi turisti pe acolo deocamdata.
Nu erau decat o mana de oameni cazati acolo, dar l-am cunoscut pe Liad, calator singur ca si mine, asa ca a doua zi de dimineata am planuit sa inchiriem biciclete si sa exploram zona din jurul lacului. In timp ce luam micul dejun s-a pus de-o ploaie torentiala si apoi am petrecut vreo 2 ore cautand pelerine intr-un centru comercial, iar pe cand le-am gasit si le-am cumparat numai bine am constatat cu stupoare ca ploaia se oprise. Ne-am intors la lac sa inchiriem bicicletele si am pornit la drum. Aveam o harta ce s-a dovedit a nu fi cea mai recenta, pentru ca de cate ori ne-am ratacit si am rugat pe cineva sa ne arate unde suntem ne-au aratat un punct pe harta, dar punctul respectiv nu corespundea cu numele strazii pe care ne aflam.
Pe la ora 5, dupa ce am dat inconjurul lacului, ne-am gandit noi sa mergem sa inspectam centrul orasului. Asa ca am pornit pe drumul principal si la un moment dat ne-am prins ca intram in oras dupa modul in care incepuse sa se ingreuneze traficul. Dupa 5 minute deja nu mai stiam pe cel lume sunt si de unde vin masinile si oamenii si bicicletele si cine urla cine claxoneaza si cine urla si mai tare. Intrasem in oras in timpul orei de varf - MARE GRESEALA!! Ne-am chinuit cam o jumatate de ora sa iesim din trafic, dar au fost 30 de minute de intensitate maxima. Un vacarm de nedescris, poluare pe care nu numai ca o "vedeai", dar aproape puteai sa o tai cu cutitul, un soare puternic ce ne batea in cap si apele ce curgeau pe noi siroaie... dar toate astea sunt nesemnificative in comparatie cu teama pentru viata ta pe care o experimentezi cand esti implicat in trafic in China. Nu-mi deadeam seama cand e verde pentru biciclete, cand pentru masini, cand pentru pietoni, asa ca ii urmam pe ceilalti biciclisti, dar erau atat de multi incat trebuia sa fiu atenta sa merg ca pe fir de ata cu bicicleta, sa nu ma misc 1 cm la stanga sau la dreapta de teama sa nu dea cineva din spate peste mine sau sa nu dau eu in cel din fata. Daca e un lucru pe care il inveti in China, acela e sa te rogi. Sa te rogi ca treci cu bine de urmatoarea intersectie, apoi de urmatoarea, si de urmatoarea. Si sa te rogi sa se termine o data strada asta si ajungi inapoi la lac, unde e aer curat si liniste si pace.
Intr-un final rugaciunile mi-au fost ascultate si am ajuns inapoi la lac, cu un strat gros de praf si mizerie pe fata, haine si par, dar cu multumirea ca eram intreaga si inca mai respiram.
Am dus bicicletele inapoi pe la 8 si apoi am mers la cina in una dintre acele case transfomate in restaurant. Eram singurii clienti atunci, si cred ca de fapt am fost singurii clienti toata saptamana. Au iesit sa ne intampine, sa ne aduca scaune, meniul si de toate cele. Cand am aratat spre o masa afara si am intrebat daca putem sta acolo iar un barbat a raspuns "yes", ceilalti au inceput sa rada in hohote de bietul om - era cu siguranta singurul cuvant in engleza pe care il stia. Ne-a adus meniul care era doar in chineza, caractere chinezesti si fara poze, asa ca am reusit sa zicem "nu vrem carne" "vrem legume" si ne-a aratat tipul vreo 4-5 feluri fara carne - am aratat la intamplare "asta, asta, asta" si apoi am asteptat cu interes sa vedem ce mancare vine. Ca la Kinder Eggs.
A doua zi era ziua de plecat acasa, asa ca pe la 12 am parasit Hangzhou cu directia Nanjing. Am ajuns la destinatie chiar inainte de ora 5 - iar in timpul orei de varf. Aveam o geanta destul de grea pe urmar si tot ce vroiam era sa gasesc un taxi, era tare cald si praf si multa lume si masini si biciclete si zgomot (situatie ce, din nefericire, imi era deja foarte cunoscuta). Asa ca am iesit la un fel de drum de la autogara si mi-am dat seama ca nu eram singura ce cauta un taxi – era acolo o gramada de lume. Si nu exista vreo regula, adica cine era mai rapid sarea si prindea taxi-ul, deci as fi putut fi acolo vreme lunga. Asa ca am pornit inspre intersectie pentru ca m-am gandit ca acolo vin taxiuri din 4 directii, habar n-aveam in ce directie trebuia sa o iau si nici nu ma interesa, vroiam doar sa gasesc unul si sa ma urc in el ca sa las bagajul jos si sa pot si eu respira. Am ajuns in intersectie si mi-am dat seama ca nu aveam sanse sa agat taxi acolo... erau un fel de garduri din metal ce desparteau banda biciclistilor de cea a masinilor asa ca eu ca si pieton nu aveam unde sta. Mi s-a parut la un moment dat ca pe partea cealalta ar fi un loc bun de asteptat, am traversat si am vazut ca masinile nu ajungeau in locul ala, treceau pe langa fara sa se deranjeze sa se uite in directia respectiva. Asa ca dupa vreo 20 min de umblat dintr-un loc in altul in praf si trafic si cu grija de masini si biciclete si de toate, nu am mai putut. Aproape imi dadeau lacrimile, nu vedeam cum as putea sa gasesc un taxi in nebunia la care asistam si ma vedeam stand acolo vreo 2 ore pana trecea perioada de varf. Asa ca m-am indepartat de drum si m-am oprit undeva pe trotuar, uitandu-ma deznadajduita la masini cum nu se mai opreau si cum totul parea ca nu se va sfarsi niciodata. Am stat acolo vreo 10 minute sa ma reculeg iar apoi am zis ca nu se poate asa, "Zoe, fii barbata!", asa ca am traversat din nou, m-am mai invartit putin si intr-un final am observat un loc unde masinile puteau opri si am reusit sa agat un mult dorit taxi. Cand am urcat in el m-am simtit ca si cum as fi ajuns in Rai...
|
|
Luni, 30 Iunie 2008 00:00 |
|
Orasul Hangzhou e destul de micut, doar 3 milioane si ceva de locuitori (orasul propriu-zis, fara suburbii), dar istoric vorbind a fost si este unul dintre cele mai renumite si prospere orase din China. E foarte bogat din punct de vedere cultural, iar ceaiul, matasea si olaritul sunt punctele caracteristice zonei. E situat in jurul unui lac foarte cunoscut in China si in strainatate, West Lake, ce e absolut superb! Datorita lui, orasul Hangzhou a fost numit destinatia turistica nr 1 in China. Cu toate astea, in cele 2 zile cat am fost eu acolo am vazut maximum 10 straini.
Am ajuns in Hangzhou la ora 6.30 seara. M-am panicat inca din tren cand mi-am dat seama ca uitasem sa iau de la hostelul la care am stat in Shanghai o hartie cu adresa hostelului din Hangzhou scrisa cu caractere chinezesti. De fapt nu o aveam nici in engleza, uitasem cu totul de acest “amanunt nesemnificativ” pentru ca cei de la hostel mi-au facut rezervarea asa ca nu mi-am batut deloc capul cu asta. Stiam doar numele hostelului in engleza asa ca i-am trimis sms tipei de la receptie cu care m-am inteles foarte bine si am rugat-o sa-mi trimita adresa; mi-a trimis-o in Pinyin si in caractere chinezesti, dar telefonul meu nu suporta asa ceva astfel ca am primis un sms plin cu patratele. Am reusit cumva sa depistez un nume de strada in Pinyin si am zis ca o fi de-ajuns. Asa ca imediat ce am ajuns in gara am inceput sa caut iesirea spre taxi si cand cu greu am gasit-o mi-am dat seama ca erau cel putin 100 de persoane la coada - in gari au loc special unde astepti taxi si regula de stat la coada aproape functioneaza.
|
|
Citeşte mai mult...
|
|
|
Inainte
sa ajung in China, aceasta tara conducea de departe in topul meu de
"tari de cacao pe care le-as huidui la scena deschisa". Ajunsa aici
insa mi-am dat seama ca ei, chinezii, sunt de fapt oameni normali.
Aproape foarte normali…
