iunia.ro

Alte servicii ce se mai intampla in plina strada sunt tunsul si barbieritul, ca de exemplu:

Si dormitul:

Ce altceva-ti mai trebuie ca si entertainment? :)

La putin timp dupa ce am ajuns la hotel a ajuns si Anders, asa ca am iesit cu entuziasm la explorat de oras. Hanoi e supranumit "Parisul Asiei de Sud-Est". Fara nici un fel de rautate, chiar nu am nici cea mai vaga idee de unde se trage asocierea, pentru ca nimic din Hanoi nu m-a dus cu gandul la Paris. Sunt niste lucruri interesante de vazut, intr-adevar, cum ar fi cateva dintre cele 7 lacuri din mijlocul orasului, inchisoarea unde au fost detinuti prizonierii de razboi americani, vreo 2-3 muzee (nu foarte educationale din pacate, pentru ca in principal textele sunt in vietnameza), cea mai veche universitate din Vietnam (aproape 1000 de ani), temple si catedrale (pe care ce-I drept nu prea am apucat sa le vedem).

Hanoi la origine a fost un oras micut, practic centrat in jurul a vreo 36 de strazi, fiecare cu un anumit scop - strada cu bijuterii, cu matasuri, cu picturi, etc etc. Ideea s-a pastrat si pana azi, astfel ca in centrul vechi al orasului strazile inca poarte destinatii specifice - strada cu pantofi, cu haine, cu electronice, cu suveniruri, cu biciclete, cu baruri si restaurante, cu… tot ce-ti mai poti inchipui. E un concept cu bune si rele - pe de o parte e grozav ca daca iti trebuie pantofi stii exact pe ce strada sa mergi, pe de alta e frustrant pentru ca daca nu stii care e strada cu bicicletele poti sa te plimbi in sus si-n jos prin oras pana ametesti… si daca vietnameza ta lasa de dorit, vremea va fi cu atat mai lunga.

O atractie turistica mai speciala e complexul Ho Chi Min, ce cuprinde casa in care a locuit presedintele, birourile unde a lucrat, garajele, precum si mausoleul unde e pastrat corpul lui in ultimii aproape 40 de ani. E o experienta inedita vizitarea mausoleului, si faci repede cunostinta cu strictetea si disciplina vietnamezilor  - in primul rand tinuta de intrare trebuie sa fie corespunzatoare, cu marea parte a corpului acoperita. Fotografierea corpului lui HCM nu e permisa, astfel ca la intrare ni s-au luat camerele foto; apoi ne-am pus la o coada imensa (si pentru ca erau 17 grade si eu in slapi nu a prea fost fun deloc) si pe masura ce ne aproapiam de intrare, gardienii de pe margine deveneau din ce in ce mai stricti, pana la punctul in care pe treptele de intrare am fost instruiti (nu foarte bland) sa scoatem mainile din buzunare, sa stam in sir doi cate doi, sa nu vorbim, sa mergem intr-un anumit ritm si altele asemenea. In momentul in care am intrat in mausoleum temperatura a scazut si mai mult, si dupa cateva trepte am intrat in sala principala. Corpul e intr-un cosciug/sicriu de sticla, iar nenea e alb la fata si arata foarte linistit, calm, zen. In cele patru colturi ale sicriului stau drept 4 gardieni, iar sirul de vizitatori este in permanenta miscare, astfel ca nu ai voie sa te opresti deloc, ci il priveste pe nenea din mers pe masura ce ocolesti sicriul.

Ce e si mai interesant e ca se pare ca HCM a cerut ca atunci cand moare sa fie incinerat, si nici vorba sa fie pus la expozitie. Se pare ca oficialii vietnamezi au considerat insa ca cetatenii trebuie sa aiba o modalitate sa-si arate respectul fata de tatuca, asa ca nu numai ca nu l-au incinerat, dar l-au si pus in formol ca sa ramana vesnic impreuna cu poporul, in stare "naturala". :)

Iata ca a trecut un an de cand am scris ultima data pe blog... incredibil, dar adevarat. Vestea buna e ca simt ca a venit momentul sa ma reintorc la acest spatiu minunat.

Ahemz.

Pentru mine, anul ce a trecut a fost un an... 3 in 1. Am crescut.

Poate topicul din acest articol nu e cel mai potrivit pentru "revenire" sau "revedere"... dar e ceea ce simt acum. Si bloggingul e despre asta:). 

Acum 2 luni, daca mentionai unui singaporez despre Romania, poate te intreba daca se mananca cu taitei sau cu orez. Acum insa toata lumea stie despre ce vorbesti. Pentru ca in decurs de o luna Romania a devenit notorie pana si aici, la capat de lume. Cum? 2 incidente similare - nu ca si continut, ci ca si impact negativ - unul dintre incidente sondat cu moartea unei persoane  si ranirea altor 2, iar cel de-al doilea incident sondat cu disparitia de bani din conturi singaporeze (nu prea multe, pentru ca sistemul anti-furt de aici chiar functioneaza).

Eu am aflat despre primul incident cam intamplator, de la nenea taximetristul care m-a dus acasa de la aeroport in 2 ianuarie, dupa ce am fost plecata din tara aproximativ 2 saptamani (Laos si Malaezia). Cand m-a intrebat de unde sunt si am raspuns "Romania", nenea a scos un geamat pe care nu am stiut cum sa-l interpretez. Asa ca la intrebarea mea urmatoare, "Stiti Romania?",  raspunsul a venit prompt: "Stiu…. stiu. Accidentul".

"Care accident?" Numai bine nenea avea la el ziarul vechi de 2 saptamani, asa ca am aflat imediat cum oficialul roman cel mai inalt in grad in Singapore a raportat masina ambasadei furata la 3 ore dupa ce a fost implicata intr-un accident soldat cu 3 raniti si cu fuga de la locul accidentului. Ziarul era piperat cu amanunte despre martori si mentiunea ca oficialul a parasit tara la 2 zile dupa accident, pe motiv ca e bolnav de diabet si avea programat tratament in Romania (no comment, pe bune, nici nu am energie necesara sa comentez).

Amanuntele ulterioare au fost si mai tulburatoare: nimeni de la ambasada Romaniei nu a contactat familia decedatului (care era proaspat casatorit, devenit sot abia cu o luna in urma) pentru a le oferi condolenate sau orice fel de cuvinte de asigurare ca vinovatul va fi descoperit, sau de recompense de orice fel, sau orice fel de atentie. Sau orice! Fel! (no comment la patrat… sau la cub… sau la infinit).

La nici o luna de la data accidentului, Romania a aparut din nou in presa, de data asta datorita faptului ca 8 romani au fost prinsi si vor fi judecati pentru frauda la automate singaporeze (indivizi ce, zicea ziarul, au fost recrutati de o retea mafiota internationala - daca zic din nou no comment o sa vi se para ca ma repet...).

Cand am citit articolul m-a cuprins o greata profunda, si mi-am adus aminte de dimineata de toamna de cu vreo 3 ani in urma, cand frate-miu a intrat vartej in camera mea la 6.30 dimineata sa-mi spuna ca masina parintilor nostri a fost sparta si casetofonul furat, si ca trebuie sa merg eu la politie sa ma ocup de toate formalitatile. Cand am coborat jumatate de ora mai tarziu, si am vazut masina pe care de acum o consideram un membru al familie, mi-au dat lacrimile instantaneu si nu am fost in stare sa ma urc la volan pentru cateva minute. Geamul start,  cioburi imprastiate pe scaun si podeaua masinii, fire iesite si atarnand peste tot in bord… violenta… jale… Viol!

Imi aduc aminte cat de puternic am simtit dezgustul, transformat apoi in mila, pentru indivizii care isi traiesc viata pe spatele altora, mai ales cand acei "altora" nu consimt la aranjament. Sa furi, sa iei cu forta proprietatea altuia pentru care individul respectiv a muncit ca un caine din zori pana in seara, si si-a dat zile din viata, poate printre lacrimi, oboseala crunta, sange si sudoare … lucruri pe care individul le pretuieste pentru ca au devenit parte din viata lui… lucruri pentru care poate a facut multe sacrificii dureroase… lucrurile LUI… si tu sa le iei cu violenta pentru ca iti trebe si tie, si nu vrei sa iei calea "grea" de a oferi ceva in schimb pentru a le avea…  toata povestea asta este pura lasitate, lipsa de demnitate, lipsa de respect pentru propria persoana (sa nu vorbim despre respect pentru altii),  injosire, slabiciune, dependenta, minte slaba si inima si mai slaba.

Toate sentimente astea au revenit cand am citit despre cei 8. Sa vii in tara altora, oameni pasnici care nu ti-au facut niciodata nimic, nici un rau nici tie, nici familiei tale, si nici neamului tau de cand exista lumea asta, ci isi traiesc viata mondena in bula lor (ignoranta ce-I drept, dar fericita), sa vii aici si sa ii "violezi" furandu-le banii pentru care au muncit din greu si de care evident au si ei mare nevoie… sa vii pana la capat de lume ca sa IEI banii altor oameni … inseamna ca nu ai invatat nimic despre lumea asta, despre viata asta, despre altii, si mai ales despre tine. Inseamna ca nu ai nici un fel de cunostinte despre valoarea ta, despre ce poti sa faci cu viata ta, despre cum poti sa daruiesti altora in loc sa-I faci pe altii sa sufere…. Despre ce inseamna sa te bucuri si sa ai satisfactie si fericire adevarata (care e suprema in momentul in care daruim si schimbam viata celor din jur in bine).

Adevarul e ca… nu inteleg furtul. Si imi pare rau din strafundul sufletului pentru cei care fura. Pentru ca sunt atat de departe de a intelege cum pot sa aiba o viata implinita pe acest pamant.

La fel de bine nu ii inteleg pe cei care mint si fug de responsabilitate. Nici unul dintre noi nu e perfect, si cu totii gresim, unii mai mult decat altii, unii mai grav decat altii. Dar ceea ce ne face oameni este ce facem dupa ce gresim - fugim si ne ascundem, pentru ca apoi sa nu mai putem privi pe nimeni in ochi, inclusiv pe noi insine, sau stam drepti si ne asumam responsabilitatea pentru ceea ce am facut, oricat de aspra e pedeapsa. Si apoi invatam din ce s-a intamplat. Nimeni pe lumea asta nu e dator sa sufere de pe urma faptelor noastre. Asa ca daca am produs suferinta, trebuie sa platim. Nu e altceva decat legea universului - "what goes around, comes around".

Amin.

(28 aprilie)

Am aterizat in Hanoi la 10.30 dimineata, dupa 45 de minute de somn in noaptea dinainte. Din 10 cati aveam sa fim in total, eu am fost prima sa ajung la destinatie. In aeroport bienteles ca mi-a luat cam o ora sa-mi iau viza si stampilele, pentru ca intr-un final Vietnam e parte tot din Asia de Sud-Est, unde lucrurile se intampla super relaxat si mai niciodata nu e nici o graba.

Am luat un autobuz ce stiam ca ma va lasa la mai putin de 1 km de hotel, deci posibil sa merg pe jos, dar la destinatie m-au asaltat o cireada de taximetristi (cu masini si cu motociclete) si mi-au spus ca nuuu se poate, e la vreo 3 km distanta si nu e foarte usor sa merg pe jos. Cu toate ca nu i-am crezut, am negociat un pret cu un sofer de motocileta pentru ca oricum habar nu aveam cum sa ajung acolo si in plus vroiam sa experiementez traficul din Vietnam first hand.

Interesanta decizie. In decurs de 10 minute cat a durat calatoria m-am rugat pentru viata mea de 3 ori, in momente cand soferul meu super competent si relaxat de altfel taia calea autobuzelor, se strecura printre masini cu viteza de ma infioram, trecea pe rosu fara nici un fel de ezitare cu fiecare ocazie pe care o prindea. Dupa ce primele cateva minute mi-au tremurat bine de tot picoarele, de la o vreme m-am prins ca nenea asta e atata de competent la a face lucrurile astea inca sansele ca eu sa am un accident cu el sunt cu totul minore. Asa ca m-am relaxat si am inceput nu numai sa apreciez, dar sa savurez plimbarea prin mijlocul traficului, cu sute de motociclete in toate directiile, cu masini mici si mari, claxoane cum nu am mai intalnit vreodata, galagie, praf, poluare - ce mai, o minunatie! A intrecut cu totul experienta din traficul din China, care pana atunci fusese cea mai "diferita" pe care o experimentasem.